luni, 28 iulie 2014

Ce faci când iubeşti doi bărbaţi?



Pare genul de subiect pe care să-l dau Muzei să-l scrie. 
Sau să fac din el o telenovelă despre lupta pentru inima unei femei sau din inima unei femei, blablabla.
Îmi pare rău.
Nu o să vorbesc despre cum ea, mititica, nu ştie pe care dintre ei îl iubeşte mai mult. E ştie foarte bine că pe unul dintre ei nu-l mai iubeşte deloc. Dacă-l iubea pe unul, nici nu-l lua în calcul pe celălalt, iar pe asta n-am spus-o numai eu. Nouă, bărbaţilor, când ne spun mai mulţi prieteni că suntem beţi, mai întâi protestăm, dar apoi ne ducem la culcare. 
Singurii doi bărbaţi pe care poate să-i iubească o femeie în acelaşi timp sunt soţul şi băiatul ei. Care, invariabil, trece de la faza în care nu se mai dezlipea de fustele ei, la faza când nu-i mai răspunde la telefon şi fuge după fustele altora. Toate mamele vor recunoaşte după un pahar de tărie că sunt puţin geloase. 
Bărbaţii ăştia elegibili şi puşi pe treabă pe care femeia îi iubeşte în acelaşi timp sunt o poveste. 
Ce e adevărat în ea nu e că femeia nu ştie pe care îl iubeşte, dar uneori nu ştie pe care să îl aleagă. Asta e cu totul altă poveste. 
Bărbaţii au fost mereu şutuiţi în texte feministe de doi lei că nu fac din sentimente supremele argumente. Şi totuşi cei mai mari poeţi, cei mai dramatici compozitori şi cei mai frumoşi pictori sunt bărbaţii. Pentru că e tocmai pe dos. 
Femeia e mai cerebrală în alegerea partenerului, pentru că ea nu caută doar un iubit cu care să se hârjonească prin pat. Caută şi un tată pentru copiii ei.
Dacă se poate să fie doar carne macră ca David Beckham, deştept ca Einstein şi cu darul vorbelor ca Eminescu e foarte bine. Dar cele mai multe femei pot să renunţe (cu părere de rău) la toate astea pentru un contabil cu salariu bun, plătit la timp.
Am fost de zeci de ori pus în faţa acestei dileme. Iubesc doi bărbaţi. Colege de birou, străine care băuseră prea mult, chiar şi femei cu mintea la ele, carieră şi copii acasă. Când s-au dezbărcat de izmenele ipocriziei, toate au reuşit să-şi răspundă singure: nu iubeau decât unul, dar cel pe care nu-l iubeau sau nu-l mai iubeau... părea mai sigur. 


(Unele vor da unlike paginii după acest text. Altele vor comanda şi cartea. Mă înclin şi pun link, să fie mai uşor :)))
http://bit.ly/1kClgHM

duminică, 27 iulie 2014

Voi merge să vizitez un oraş deja distrus. I WANT YOUR TEXT



Mă cam feresc de textele triste, dar acesta mi-a plăcut mult. Numele autorului este Mihai. I-am spus bancul cu Mihai cu noi, dar n-a vrut să spun mai mult despre el. Dacă-mi mai trimite două texte la fel de bune o să mă declar eu fanul lui, nu invers.


Un oraş unde nicio clădire nu mai există.
Un oraş unde nicio stradă nu mai are nume.
Unde nicio stradă nu mai are înţeles.
Un oraş cu sentimente arse din temelii.
Cu resturile punctelor de interes pătate de funinginea nepăsării.
Pământul lui care înainte se valora atât este acum nefolositor. Nici măcar buruienile n-au catadicsit să crească.
Era oraşul nostru. Al meu şi al tău. Tu spuneai că oraşul e doar un început pentru lume şi eu te-am crezut că vom face o lume a noastră.
Mai bine că n-am ajuns acolo. Să distrugem un continent.
Am distrus doar un oraş din care, pentru că nu puteam să fugim, am făcut unul mai frumos. Unde şcolile dărăpănate erau teatre, iar clădirea urâtă a primăriei era Operă. Oraşul nostru nu avea, desigur, nici teatru, nici Operă. Doar câteva săli de bingo unde sărăcimea devenea şi mai săracă sperând la un mai bine exprimat în bonuri de masă.
Tu pictai pe pânză, pe minţile mele şi pe clădirile lor urâte. Un mega grafitti. O învelitoare de frumos.
Acum, fără tine, nici nu mai văd oraşul urât, dar real, care stă încă în picioare. Îl văd doar pe al nostru. Ars, cum ai zis tu că e dragostea noastră.
Nu a mai rămas piatră pe piatră din toate promisiunile.
Acum nu ştiu dacă încă te mai aştept pentru că vreau să desenezi la loc oraşul sau pe mine.

foto
 Metal-Bender


vineri, 25 iulie 2014

I want your text: VREI SA FII SOTUL MEU?



De Georgiana Savastru aka Kana Arenina :)




Am senzatia ca am pierdut cva...
Sa fi fost cheile, vreun gand, rujul...? Ma intorc...
Peste gandurile amestecate cu senzatiile care au dat titlu diminetii de azi, se imprima o voce.
Mi-a descompus gandul, pasii, m-a dizolvat in pietrele din asfalt.Parca vocea pe care o astept de-o viata.
” Ai devenit femeia vietii mele, cu mult timp inainte sa te cunosc...”
Cuvinte simple dar care au inlocuit sute de replici siropoase care imi inmuiasera genunchii pana atunci.Cautam disperata o lingura de aer care sa-mi dea forta sa ma intorc...Nu puteam rata momentul.
Ma intorc si vad...un barbat. Nu frumos...dar cu o barbatie ce iesea din toti porii.
Cobor privirea spre mainile lui.

In palma tinea strans dar cu atentie....ceva...
Era mana unei domnisoare fine.Atat de mandra ca e la bratul acestui barbat.Cine n-ar fi?!
Iar el...o cuprinde de mijloc si o ridica pe marginea balustradei ca sa admire mai bine frumusetea perfecta care ar fi cucerit orice barbat.Mai ales pe el.
Ea nu l-a dezamagit niciodata.
Gratia cu care isi etala rochia sub care ascundea picioarele matasoase, tenul impecabil, genele lungi, ochii mari si cercetatori...faceau ca orice trecator sa isi piarda privirea intr-acolo.
Cu gingasia unui copil...”imi” mangaie barbatul, conturandu-i fata.
Si-a marcat teritoriul in fata noastra,toate celelalte femei pierdute in sarmul lui, amplificat de ea.Era al ei.Era tati.

Ma resemnez, imi accept esecul si ma apropii...din dorinta naiva de a ramane macar cu amintirea unei priviri, a unui cuvant, al meu, pentru mine.
Aflata in fata ”femeii” atat de superioare mie si a barbatului ”atat de al ei”...singurul gand ramas dezorientat prin minte, e sa ii felicit...
Trag aer in piept, privesc tinta si arunc sacadat,fara aer...

” VREI SA FII SOTUL MEU?”

foto: hlocko

Check-in în inima ta. Pending post… (I WANT YOUR TEXT selecţia oficială)




Scris de Irina şi atât. E un pic prea cunoscută ca să riscăm să dăm i al doilea nume. Uite, dacă o chema Constantinescu era mai simplu. Sau alt nume la fel de banal :))
Vrea să rămână anonimă. Nu cred că are şanse. Nu e făcută să nu fie cunoscută. Poate la următorul text e de acord să-i dăm şi numele.



Astepta pe marginea patului, ca o proastă, să vibreze.  Telefonul, căci toata fiinţa ei vibra deja demult. De nervi, de nelinişte, nici ea nu ştia exact.  A mușcat sadic dintr-un baton de ciocolată pe care îl ținea ascuns la capătul patului, pentru zile negre.  Apoi a continuat să se cremuiască și să se uleieze cu tot feluri de chestii ba pentru păr, ba pentru față, ba pentru jumătatea stângă a fundului, ba pentru cea dreaptă. Că printre multele păsărele pe care le avea, credea că are mai multă celulită pe stânga decât pe dreapta.
A vibraaat! A lăsat naibii și crema, și tot, și-a aruncat prosopul în pat și glonț la telefonul care era băgat la încărcat la celălalt capăt al patului. S-a panicat degeaba şi s-a mai și lovit la picior în colțul patului. Era un bou! Nu, nu acel el. Era un bou de pe fb cel care o făcuse să tresară degeaba. Deși... și acel el începuse în mintea ei să fie un... bouț pentru că nu îi dăduse niciun semn. Nu, nu de câteva zile, de câteva ore. Da, manifestările ei paranoide erau în faza incipientă și se chinuia să le țină acolo pentru a nu exagera. Parcă teama eșecului celor 7 ani de relație avută în tinerețe o urmărea pretutideni.  Dar era în sfârșit îndrăgostită iar, după atâta timp. Și ooo da, de multe ori a trecut dragostea prin aerul din jurul ei, dar tare bine și-a ținut respirația. Tipul ăsta însă îi trecuse aproape toate testele, că tare exagerată și precaută mai era în ceea ce privea bărbații. Mai ales că avusese nenumărate experiențe de când a realizat că regula dată de maică-sa – un singur bărbat, cu ala te mariti si cu ala te culci – era făcută special pentru a fi încălcată. Dar a fost cuminte la viața ei. Avusese belele cam câte degete are la... ambele mâini. A se traduce belele prin... bărbați.  Da, mai călcase puțin strâmb și în relatia aia lungă a ei, dar nu regreta – era in momentele in care relatia deja nu mai mergea si tot incerca sa faca diferenta intre obisnuinta si iubire. Dar în rest, erau niște belele. O miroseau că-i cam naivă, îi ziceau doua trei cuvinte dulci și gata. Si-a dat seama la timp cum stau treburile înainte să i se termine prima mână, mai ales că întotdeauna a căutat ceva... serios, tipul ala de relație de care fugeau toți bărbații mișto. Iar ceilalți, vorba aia, erau deja luați. Și uite că nu chiar toți, părea de la sfârșitul lui ianuarie încoace. 
Era deștept și  vorbea ore în șir fără să o plictisească. Și nu ii provoca doar orgasm pishic... Mâinile lui devenisera sutienul ei preferat. Măsura perfectă. Si se înțelegeau doar din priviri adânci... Atât de adanci incat ea simtea cum el îi strânge deja coapsele si il săruta fără să îi piardă o clipă privirea.  Apoi il respinge puțin și il zgarie pe abdomen, dar in fractiunede sececundă se indulcește si il trage inapoi incet spre ea. Da, era un joc de neînțeles între ei doi… Un joc in care, totusi, umbra ei nu se misca odata cu umbra lui.
Nu o suna decat atunci cand îi era foame si nu avea cu cine sa ia masa in oras, cand avea chef de un prosseco si de o discutie. In rest, nu era timp sau... vointa de nimic altceva. Nici din partea lui, dar parcă nici ea nu se obosea, deși voia mai mult, mai des, mai... Se săturase să tot facă planuri. Voia și ea ceva de-a gata. Ca o mâncare semipreparată pe care o bagi la microunde și apoi o savurezi. Și nu voia nici un barbat prea rece, nici unul prea cald, nici din ăla să o sâcâie cu telefoanele, dar nici din ala care sa o sune din an in Paște. Eh, dar nici ea nu stia sigur dacă găsise încă rețeta bărbatului perfect. Cert era că nu reuşea nimeni să o cucerească nici dacă îi scria poezii. Bărbatul trebuia să fie poezia însăşi. 
Așa că a tranșat totul subit. I-a trimis un mesaj sarcastic şi subtil de adio. Apoi a continuat să isi  incalzească serile cu conversatii lungi și inteligente cu alţi tipi de la care mai primea like-uri pe fb. Doar, doar il gasea pe El. Dar nu, nu isi punea deloc nadejdea in asta. Pentru că se obisnuise deja cu ideea că nu îți poți da check-in în inima oricui și până la urma urmei nu există nici sutien perfect. Dar voia măcar ceva care să se asorteze cu perechea de bikini și cu sufletul ei de înger rebel...

foto: li-bra

Pe românce nu e nevoie să le faci mai frumoase. E suficient să le pui în valoare.


Câte românce n-au venit în primele zile la noul job aranjate ca pe catwalk ca după două luni să trântească pe ele numai rochii pe care nu le ţin “de bune” sau blugi sau orice altceva de tăvăleală? Profesionista nu trebuie să ucidă femeia. E vina celor care renunţă la feminitate în favoarea utilităţii? E vina job-ului că nu le mai motivează?
Eu cred că un mediu care nu te mai instigă să-ţi schimbi din când în când garderoba ar trebui să fie schimbat chiar el. 
Din fericire, noi suntem norocoşi. Noi românii. Da, avem unul dintre cele mai mici salarii medii din Europa, dar orice şef bun ştie că angajaţii mai au şi alte motive să vină cu zâmbetul pe buze la serviciu în afară de prime. Colegele, de exemplu. 

joi, 24 iulie 2014

Dacă



Dacă nu ne-am pierde timpul cu invidii, am avea vreme să ne îngrijim mai mult de urcarea noastră decât de săpatul gropii altuia. 
Oricum se zice că atunci când pleci să te răzbuni e bine să sapi două gropi.

Dacă am înţelege cât de puţin timp avem, am vinde mai puţin din el.

Dacă am înţelege că succesul e un sport de echipă... învingătorul n-ar mai fi întotdeauna singur.

Dacă am alege să nu mai trăim totul în vitrină... am gusta şi victoriile fără public.