vineri, 28 noiembrie 2014

Tuturor ne place jocul.


De ce flirtează femeile ca o verificare în oglinzi albastre, verzi sau căprui? 
De ce imposibilul e doar un lucru care se întâmplă mai rar și niciodată nu înseamnă altceva decât… că trebuie să treacă suficient timp?
De ce ne dorim mai mult ce nu putem avea decât apreciem ceea ce avem deja? 


Răspunsul la toate acestea nu-l găsesc filozofii, dar îl știu toți copiii. Filozofii l-au uitat. Că și ei au fost copii și știau prea bine că tuturor ne place jocul. 
Unii crede că ne place victoria. De parcă victoria ar putea să existe fără joc sau orgasmul fără joacă. 


Femeile în general se joacă mult mai elaborat decât bărbații. E un dress up game. Și femeia se poate îmbrăca într-un milion de feluri, în vreme ce bărbatul o dezbracă în general cu un set primitiv de mișcări. 
Femeia se îmbracă în aluzii sau mătase, în parfum sau dantelă, strălucește în conversație chiar și atunci când nu spune nimic. Bătută în pietre nestemate pare, în rochiile ei cu sute de paiete. Cusute cu răbdare de alte femei. Care știu cât de importante sunt visurile oricărei prințese moderne și cât de neatenți prinții. 


Și ele sunt mereu atente și mereu altele. Ca niște animale celeste care se prefac sub ochii noștri în tot ce ne dorim mai tare. 
Nu. Nu sunt conectate în niciun fel la creierul nostru. Nu știu ce gândim. 
Nu ne anticipează dorințele. NI LE PROVOACĂ. 
Și în toată această nebunie au nevoie, ca James Bond, de un furnizor de arme. De un făuritor de iluzii în care poți să te îmbraci. 


Nu știu când a devenit prietena mea, Elena Perseil, prietena Muzei. Prietenia asta e uneori rezistentă la transfer. Cert e că uneori glumesc și o întreb pe Ramona când știu că merge la atelierul Elenei Perseil: Cine o să te întorci în seara asta? 


Da. Tuturor ne place jocul. Și Elena s-a decis să se joace pentru prima dată de-a black friday. 
Și are niște reduceri care duc modele ultra exclusiviste în zone de preț ultra accesibile. Intră și tu în joc. Acum. 

Egalitate de șanse nu există nici măcar în fața Justiției, cu atât mai puțin în fața iubirii, care nu joacă după reguli.



Oamenii mint mult pentru că e confortabil. Cel mai mult se mint singuri. 
Se mint că nu sunt singuri. 
Se mint că mai e timp. 
Se mint că alții sunt de vină. 
Se mint că numai ei sunt de vină. 

joi, 27 noiembrie 2014

Au fost odată ca niciodată un rege și o regină care aveau de toate. Mai puțin copii.



Nu e un basm, iar “povestea” asta nu li se întâmplă numai împăraților din cărți, ci mai ales oamenilor normali. 
Unii caută pe cine să dea vina. 
Pe carieră, că au amânat prea mult. 
Pe mediul poluat. 
Pe mâncarea cu E-uri. 
Pe genetică. 
În cazurile cele mai triste dau vina pe partener. 

miercuri, 26 noiembrie 2014

Un lucru extraordinar. De firesc.


Tot mai mulți oameni îmi scriu sau îmi spun că a fost "o manevră foarte mișto de marketing" ideea cu C4. Numai marketing nu este :)) Cartea se vinde doar online, deci nimeni nu citește C4 înainte să o cumpere :))
Nu cred că are rost să știți terminologie de tipografie, așa că o să vă spun eu că înseamnă coperta 4. Aceea pe care găseai părerile unui critic despre cartea mea. Găseai :)
Am decis să vă rog PE VOI să spuneți ce credeți despre carte și părerile voastre să fie scrise pe C4. Unora li se pare extraordinar. Mi-au spus de la editură că e posibil ca NICĂIERI ÎN LUME SĂ NU SE FI FĂCUT AȘA CEVA. 
Foarte rău. 
Scriitorii uită că o carte prinde viață doar când e deschisă de un cititor!!
Iar atunci când alegi să pui părerea unui critic pe C4 tu, acceptând jurizarea lui, îl consideri cel puțin egal sau superior ție. 
Iar eu asta cred despre voi, cititorii mei. 
Nu au putut intra toate mesajele voastre pe coperta 4. Mi-ar fi plăcut. Dar am pus mult mai mult de 4, cum am zis inițial că voi face. Următoarele 2000 de exemplare se vând cu semnăturile unor oameni obișnuiți pe coperta 4. Și cu părerile lor. Sunt onorat. Danke. 
Mai jos sunt părerile. Ceva mai multe decât cele care au încăput pe carte. Îmi pare rău că n-am păstrat documentul original în care erau TOATE!
...............................................

Simina Bradeanu: Buna pentru femei, daca e citita de barbati :)

Adrian Gorpin: Citind Filosofia Sexului nu-ti salvezi casnicia/relatia. Nu considera cartea o bagheta magica! Citeste, invata, aplică si traieste-ti propria viata!

Petronela Popescu: Cartea pare a fi o alta lume, pare o usoara "dezlantuiala",a reusit sa ma capteze pentru cateva ore,cei drept,am pierdut cativa clienti,dar am castigat garantat o lectura captivanta.

Pavel Maria: Viața nu o trăiești decât dacă o simți. Trebuie doar să ai curaj și să îți dai voie să o simți!

Oana Ciupercă: Inca din primele pagini constientizezi ca aceasta carte este despre tine : Maria. Marie a desfranarii si a emotiilor; in toate anotimpurile si ipostazele tale de Marie. Ce e diferit? Esti vazuta nu doar prin ochii naratorului, ci si a “martorilor”.

marți, 25 noiembrie 2014

I want your text: Când se schimbă omul?

gitmek ... by penetre

Știți slăbiciunea mea pentru texte autentice. Totuși, de curând mi s-a strecurat unul care era și nu era autentic. Adică era povestea celui care mi-a trimis textul, dar nu era textul celui care a trăit povestea. Era al unei fete care n-a vrut nimic. Cred că nici scuzele mele nu le voia. 
Nu. Acesta nu e textul ei. E un text semnat simplu: Becca. Are un pic de ironie și o tonă de dreptate.
...........................................

Nu știu. 

Nu știu dacă e vreun fel de articol sau doar o serie de întrebări
Prima ar fi: când, Doamne nu mă lăsa, se schimbă omul? Știi povestea în care prințul găsește prințesa, luptă cu zmei și Muma Pădurii doar ca să o cucerească pe prințesă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți? Da, foarte cunoscută și atât de...poveste.

Sunt oameni pe care situațiile care îi emoționează îi fac să plângă. Îi prefer pe cei pe care emoțiile îi fac să ACȚIONEZE. Plânsul nu ajută la nimic.


Pe doamnele de la Dăruiește Viață (scuzați, ar fi trebuit să scriu cu litere mari, pentru că merită) pe DOAMNELE  de la Dăruiește Viață le-am cunoscut într-o situație “de business”. Eram copywriter la ProTV, iar ele erau un… task. Atât. În sala rece unde ne-am întâlnit s-a schimbat totul. Au luat un sceptic și l-au convertit la speranță.
Atunci eu am scris, iar Tudor Chirilă și-a pus numele și vocea pentru un spot. Încă mai țin minte începutul: Sunt Tudor Chirilă și nu vreau să-ți vând nimic…
Între timp au strâns mulți prieteni puternici care s-au lăsat convinși să schimbe regulile unui joc pe care, dacă îl pierzi, mori. Un joc pe care mult prea mulți îl joacă prea devreme. 
Și uite așa au devenit posibile povești cu sfârșit fericit ca aceasta. Citește până la sfârșit. Am lăsat textul așa cum l-a scris Mihaela pentru că n-am vrut să se piardă emoția reală a întâlnirilor. Ca să mă dea gata de tot, pe micul protagonist îl cheamă Radu :)
Pe Radu l-am cunoscut  in luna august, la Institutul Clinic Fundeni. Baietelul era internat cu un diagnostic crunt: leucemie limfoblastica. La numai cinci ani si jumatate micutul stia mai multe despre aceasta bolala decat multi adulti pentru ca tocmai i se facea o a doua cura de citostatice. Din prima clipa in care ne-a vazut, Radu a fost fascinat de aparatul de fotografiat. La un moment dat a vazut o imagine cu mama sa si a exclamat “Hei, da eu unde sunt?”