joi, 20 noiembrie 2014

Mă citești de la job? La ora asta?




Ce scrie pe contractul tău? 8 ore? Te bufnește și râsul, nu? Asta dacă ai contract.
E o poveste de adormit angajații. A fost odată ca niciodată o țară în care se stătea mereu peste program. O țară unde oamenilor li se furau ani din viață cu ora. 
O oră astăzi, o oră mâine. 
O țară unde multe firme dovedeau grijă pentru sănătatea angajaților înființând cabinete medicale a căror principală menire era să-ți spună că poți să muncești. Unde ți se verificau adeverințele date de doctori adevărați, nu cumva să stai în concediu medical fake. 
O țară unde grija mergea chiar mai departe. Cu săli de ședințe pline după ora 6 cu copiii angajaților. Un fel de grădinițe. 
Le-ar fi făcut și grădiniță și școală și supermarket în firmă. Ca să nu mai plece. 
Poate chiar și un cimitir de firmă, dacă ar mai fi fost ceva de scos din ei și după, dar nu se fac teambuildinguri pe lumea cealaltă. 
A fost odată o țară unde zmeul avea corner office și valea plângerii se numea open space. 
Unde angajatele mai tinere care veneau cu fuste care se terminau în ochii șefei prea repede, primeau task-uri pe care nu puteau să le termine niciodată. 
Unde oamenii se uitau dezaprobator unii la alții când se trezeau niște dezertori să plece cu doar 30 de minute după sfârșitul programului. 
A fost odată o țară plină de lifturi cu cartelă unde oamenii apasă repede pe butonul de închidere când văd că te grăbești să le prinzi. Aceiași oameni care știu întotdeauna perfect denumirea jobului tău, dar niciodată numele tău. Sau când e ziua ta. Sau cum o chemă pe aia mică. 

O țară de iepurași speriați unde lupul cel rău se numește “grija pentru ziua de mâine”. Sau “restructurări”. Pentru care pare să nu fie nimeni, niciodată, de vină. 
O țară unde nu ești niciodată “numai bine”. Ești fie fără experiență, fie prea bătrân.
O țară unde oamenii din companii cu renume bun nu-și spun salariul nici măcar rudelor. Nu preantru că ar fi prea mare, ci pentru că le e rușine. 
O țară unde profesorii, care ar trebui să fie modele în societate, se îmbracă de la 2nd hand când noi ar trebui să le pupăm mâna. 

Din fericire în țara  există și companii care își respectă angajații. Fie ei gulere albastre sau albe. Deocamdată sunt puține și ele nu se vor înmulți prin ouă. Cel puțin nu prin ale lor. 
Prin ale celor care vor refuza să lingă cu contract de muncă va crește numărul lor. Că acum ar trebui să se treacă în anunțurile de angajare că, pe lângă carnet de conducere categoria B și o bună cunoaștere a limbii engleze, constituie un avantaj și completa absență a coloanei vertebrale. 


Mă citești de la serviciu? La ora asta? De ce?

Comentariile sunt dezactivate pe acest blog, dar sunt deschise pe pagina de facebook: 

Îți e greu să alegi? Foarte bine. Nici nu mai trebuie.




Noi, bărbații, dăm mereu vina pe femei. Că nu știu ce vor. 
De fapt ele știu prea bine ce vor: Mereu altceva. Iar nehotărârea asta o avem și noi, doar că un bărbat nu o să stea niciodată să se gândească dimineața cu ce să se îmbrace, dar va sta mai multe dimineți să se decidă ce hard disk extern să-și cumpere. 
Eu am mai mult 4 sau 5 tocmai pentru că nu m-am decis. Și primul care vine să spună că e mai bun un stick de 64 să se mai gândească. Are tot timpul că rata de transfer chiar și pe usb 3.0 e penibilă când ai de pus pe el un film mkv de 30 de giga. HDD-ul e bază. Prefer externe de 500. Pentru mobilitate. Big guns nu luăm după noi în vacanțe. Iar unul de 500 e 99 de lei. 

miercuri, 19 noiembrie 2014

Povești nemuritoare pentru adulți: Iubirea neîmplinită care te urmărește toată viața.




Mă caută astăzi o prietenă, Nu e nici prima care m-a întrebat asta și pariez că nici ultima. 
Mi-a scris vreo 8 mesaje (ce e drept, scurte) ca să ajungă la întrebarea: Crezi că există iubiri care nu mor niciodată? De astea nefericite era vorba. 
Terminate în fapt, active în inimă. 
Ca niște stafii ale sentimentelor. 

Nu mai pupi…



Ocazii avem toți. Diferența e că unii profită, alții ratează. Mai rari sunt oamenii care și le fac singuri. Ei pasează, ei dau cu capul. 
Și greșeli facem toți. Diferența e că unii le repetă, alții învață din ele. 
Îmi scriu mulți oameni care știu că au avut o ocazie minunată și au rămas în gară, privind cu ochi de beagle cum pleacă trenul. 
Timiditatea e delicioasă la 16 ani. 16 ani mai târziu e un dezastru. Așa e, primul pas e cel mai greu de făcut, dar dacă nu încerci, toate iubirile sunt imposibile. Toate gândurile sunt doar iluzii fără acțiune.
Viața e un cronometru pornit de când ne naștem. Fiecare secundă, dacă nu e timp câștigat, e timp pierdut.
Pot spune cu mâna pe inimă că și relizările pasiunilor sunt tot o treabă care se face… cu cap. 

Oamenii deștepți călătoresc mai mult. Cum am descoperit vacantereduse.ro



Afirmația din titlu are dublu sens. 
În primul rând ăștia de le merge un pic mintea călătoresc mai mult pentru că vor. Ceilalți investesc în mașini scumpe. Cu care nu merg nicăieri. Că nu le mai ajung banii de leasing. Vorba unui prieten: în multe cartiere “băieții” dorm chiar și pe stradă, dar tot își cumpără o mașină sport. Eu cred mai mult în experiențe, decât în contracte de vânzare cumpărare. 
În al  doilea rând, un om deștept merge în vacanțe mai ieftine în fix aceleași locuri pentru care alții plătesc o avere. Astfel că el își face planuri pentru două vacanțe în vreme ce alții stau și postează pe facebook 6 luni aceleași poze făcute în cele 7 zile de vis. De vis urât a fost însă nota de plată. 
Cândva eram și eu românul tipic care se întreabă cum de alții pot să meargă în 4 vacanțe pe an din mai puțini bani decât mine în una singură. 
Hotelurile la care stăteau NU erau mai proaste decât cele alese de mine, destinațiile NU erau mai apropiate. Atunci era clar că eu NU făceam ceva bine. 

Coffee reading: Adevărații eroi sunt oamenii obișnuiți care merg la serviciu în fiecare zi


Într-un documentar americănesc era un tată de familie intervievat chiar de unul dintre cei trei fii ai săi. 
Omul lucrase pentru o mare companie de computere până la un val de reduceri de personal (he was downsized, cum sună…) 
Când ai trei copii nu-ți permiți slăbiciuni, plâns de milă. Nu-ți permiți o lipsă de idei. Cu siguranță n-ar trebui să-ți permiți să-ți rezolvi problemele în băutură (așa riști să vezi dublu și să ți se pară că ai 6 :)))
Tatăl cu pricina își deschisese un mic birou și ținea contabilitatea pentru câteva firme mici. Nimic special, dar aducea o pâine în casă.
El a zis un lucru care m-a hăituit multă vreme: Adevărații eroi nu sunt cei din filme. Adevărații eroi sunt oamenii obișnuiți care merg la serviciu în fiecare zi