Facebook-ul e
plin de povești despre cum noi, bărbații, dăm papucii și călcăm suflete în
picioare. Iar bietele oițe rătăcite vin și plâng pe umărul homosexualului de
Radu F. Constantinescu, cu blogul lui de (puncte puncte)
Chiar așa să fie?
Suntem noi, bărbații, eroii negativi?
Suspecții de serviciu?
Ia să vedem dacă
te regăsești în povestea asta.
Te plictisea
îngrozitor.
Asta mai puțin când încerca să-ți intre în voie cu orice preț:
atunci te enerva de-a binelea!
Îi anticipai atât
de bine replicile încât îți doreai să nu mai vorbească deloc. Vocea lui era un
zgomot de fond, ca televizorul uitat pe un canal când încep reclamele. Acum
alții păreau filme și el doar o pauză cu reclame la hârtie iginenică.
Acum îl vezi cu
alta.
Desigur, ea e doar o copie nereușită a ta. Toate prietenele ți-au zis
asta.
Doamne! Cât e de
fericit!
Poze de la munte,
de la mare, din dormitor, ea cu cafeaua între craci, cu un bilețel de la el
între craci, parcă-l vezi și pe el (mă scuzați) acolo.
Dacă ai un pic de
ghinion și împărțiți același grup de prieteni (indiferent că e un grup de
jucători de bridge sau o gașcă de motocicliști) s-ar putea să mai ai și alte
bucurii. Dacă sunteți toți trei colegi s-ar putea să o auzi cum țipă din camera
alăturată la un teambuilding.
Există facebook. Există
instagram. Există follow.
Erai în rolul
principal. Acum ești în public.
Doamne! Cât ești
de nefericită!
Și ăștia pentru
care l-ai lăsat nu ți se mai par deloc filmul. Sunt doar un calup de reclame.
Iar replicile și
încercatul lui să-ți intre în voie acum ți se par o superbă poveste scrisă pe
file elegante.
Tu le-ai
transformat în hârtie igienică.
Știu. N-o să dea
nimeni like și share. Mă doare undeva.
