BLOGGING DEMOCRACY WINNER! Q: Am avut 6 iubiți și niciun orgasm! Nu fac ce trebuie sau nu o fac cu cine trebuie?

251 voturi față de 211 pentru celălalt subiect. 

Adică 251 de femei nu au avut niciodată orgasm sau întrebau pentru o prietenă? 

Nu. Din păcate pentru fiecare femeie curajoasă care a votat au mai fost minimum 10 care au tăcut. Cine știe cine vede voturile, nu? 

Pe instagram DOAR EU și Mark Zuckerberg. Pe discreția mea vă puteți baza. Pe el nu cred că îl interesează. 

Răspunsurile (pentru că nu există unul singur) vor fi fără machiaj. Doar nu o să simulăm acum sinceritatea cum simulează unele orgasmul!

Multe femei nu au orgasm NU din cauză că nu le iubesc bărbații, ci pentru că nu se prea iubesc pe ele. Cândva toate revistele glossy vor trebui să-și ceară scuze pentru că au impus standarde de frumusețe inaccesibile! Ca rezultat, cele mai multe femei de pe planetă se simt urâte, intră timorate în pat, au grijă cum le vede el sau chiar au grijă să nu le vadă deloc. 

Soluția? 

În mod scandalos, acum nu mai trebuie ca bărbatul să bea până i se pare femeia mai frumoasă, ci chiar ea trebuie să bea până se vede… atractivă. Așa cum, de cele mai multe ori, chiar este!

https://www.curteaveche.ro/p/psihologie-pentru-oameni-obisnuiti-ediție-de-colecție-vol-1-2

O să iasă scandal, dar multe femei nu știu ce vor în pat așa cum nu știu ce vor de la viață. 

Soluția? SEXperimentează până afli ce-ți place. O să constați că ai avut iubit și n-ai avut orgasm, dar se poate și invers: să ai orgasm fără să ai iubit. 

Un alt dușman al orgasmului este medicația. Sunt atât de multe corporatiste pe antidepresive încât libidoul general e varză. Și dacă faci sex fără voie bună… nu o să reușești mai mult decât să “semnezi condica”. L-ai bifat. Și atât. 

E valabil și pentru bărbați. Mai ales în domenii stresante se iau pastile cu pumnul. E adevărat că ți se scoală în continuare chiar dacă iei *****, dar te uiți la ea și nu înțelegi ce vrea de la tine. 

Am lăsat pentru final cel mai des întâlnit scenariu. Bărbații nepotriviți pe care încerci să-i potrivești cu mâna :)) Mai ales prima experiență sexuală e foarte importantă. Ori va fi ceva ce o să-ți deschidă gustul, ori va fi ceva ce vei încerca toată viața să eviți. 

Un bărbat care te atrage sexual poate să te aducă la orgasm și fără să te penetreze. Unul care nu te atrage poate să intre și cu totul :) Degeaba. 

Și - haideți să o spunem pe aia dreaptă - prea multe femei aleg bărbații în funcție de niște criterii care nu au nimic comun cu dorința sexuală! Prea multe îmi scriu: am cunoscut un avocat, un manager, un regizor. Prea puține: “Am cunoscut un brunet cu ochi albaștri care mă face să zâmbesc cu un singur mesaj pe whatsapp!”

Nu-i mai alege în funcție de ce au. 
Îndrăgostește-te de ceea ce sunt.

https://www.curteaveche.ro/p/psihologie-pentru-oameni-obisnuiti-ediție-de-colecție-vol-1-2

Dacă te simt doar în vizită prin viața mea să nu te surprindă că o să-ți prezint doar zonele pentru turiști.

Vrei să te iubesc 

sau vrei să depind de iubirea ta? 

Dragostea ta e coarda de siguranță a alpinistului 

sau frângia ostilă a unei spânzurători? 

“Te controlez ca să te protejez”. Necenzurat despre tipul hiperprotector de bărbat.

Despre părinții care își protejează PREA MULT copiii s-a scris mult. S-a citit mai puțin. S-a înțeles și mai puțin. Dovadă că mare parte din generația 2000 a fost crescută într-un fel de seră, ca roșiile fără gust, de părinți al căror singur concept era “să aibă ce n-am avut noi”. 

Despre bărbatul hiperprotector în relație trebuie să se înțeleagă o dată și pentru totdeauna că NU este un erou. Una este să fie lângă tine când ai nevoie. Alta e să fie lângă tine tot timpul!!!

Am zeci de mesaje de la femei cărora le e teamă să se plângă pentru că sunt confuze. Oare se plâng de prea mult bine? 

Unele îmi scriu că le controlează telefonul “pentru binele lor”. Un inventiv chiar a convins-o luni întregi că i-l caută de viruși… Prin mesajele de whatsapp, fb, sms-uri. 

Altele mi-au scris că iubiții lor sunt mereu cu un pas înainte: toată săptămâna e programată! Ba chiar și vara, Crăciunul și Revelionul sunt lucruri de care “a avut el grijă”. 

Nu-mi place să mă lungesc, dar dacă ai un bărbat care detestă când faci lucruri fără el tu nu ai un iubit. Ai un gardian! În curând o să vrea să vină cu tine și la toaletă!!

Bonusul nedorit? Se supără dacă nu vii la el și numai la el când ai ceva de rezolvat. Nu contează că nu se pricepe. 

Dacă îți selectează prietenii, nu o face pentru siguranța ta. Ci pentru a lui. Hiperprotectorul este în esență un dominator și orice prietenie care îi amenință statutul va fi aruncată în recycle bin și delete forever! Nu este nici măcar o formă de gelozie. Mai era cum era. E simpla apărare a proprietății.

Apropo, un tip hiperprotector te va cere de nevastă. Ca orice proprietar, vrea să fii “pe numele lui”. Abia atunci să vezi izolare! Nu o să te mai vezi chiar cu nimeni! Doar cupluri căsătorite pe care le alege el. 

Te critică pentru binele tău… Acest tată-surogat vrea să te transforme în femeia visurilor lui. Dacă are posibilități, te va educa (chiar dacă ai deja două doctorate); te va opera (la propriu, estetic, sâni, buze, etc). Dacă nu are posibilități te va convinge să te vopsești. Blondă. 

Ai un bonus și aici. Tot unul nedorit. Va merge la shopping cu tine. Să se asigure că îți iei haine de femeie căsătorită. Biată călugăriță din biserica Zeului Consort. 

Cum zice o vorbă, orice ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi. Hiperprotectorul e perfect pentru femeile care au “daddy issues”. 

Pentru toate celelalte recomand un bărbat care să nu le trateze ca pe un copil, ci să le facă unul. 

Află despre cum este lumea, 

nu cum vrea să pară. 

Psihologie pentru oameni obișuiți, 

tiraj nou, 

exclusiv pe www.curteaveche.ro 

și bookstore.md

De ce “să-ți urmezi inima” poate să fie cea mai mare tâmpenie pe care o poți face!

Nu cred că putem număra speakerii motivaționali care îți spun “indiferent ce spun alții, urmează-ți visul”. Cât am reuși să-i numărăm pe cei în activitate mai apar vreo 10.000. E profitabil să le spui oamenilor că pot să fac orice. Dar oare pot? 

În anii 90 voiam să fiu muzician. Și acum iubesc muzica din tot sufletul. Deși pe atunci nu erau motivaționali la kil, aveam de partea mea romanele de aventuri în care eroul pornea cu ultima șansă și ajungea pe primul loc. Încrezător în șansa celor curajoși am încercat să învăț un intrument. N-am reușit. Am dat probă la cor (unde știți că intră toți proștii) n-am reușit nici acolo. Apoi am devenit DJ mințind un patron de discotecă, pe atunci nu erau cluburi, că știu să mixez. Un an m-am chinuit până am reușit primul mixaj. Pe vinil. Am rezistat fără să fiu dat afară pentru că nu erau mulți DJ pe vremea aceea și aveam totuși un talent: știam ce vor oamenii să asculte. Eram un bun “profiler”. 

Diferența între un om care muncește să acopere lipsa talentului și unul talentat a devenit într-o seară extrem de evidentă. Prietenul meu, compozitorul Daniel Baciu, avea o piesă no.1 în Malta și destul de ascultată în UK. A fost invitat în ambele țări ca “DJ set”. Producătorii de acolo nu ar fi crezut niciodată că un om care face muzică dance nu pune și muzică! Maxi Jazz și Sister Bliss de la Faithless au DJ set! Baciu al meu… nu pusese în viața lui mâna pe un platan! A avut însă nevoie de cel mult două ore să reușească!! 

Unde vreau să ajung? Uneori inima și aptitudinile noastre nu arată în aceeași direcție. La fel cum uneori oamenii care îți spun că ești beat ar trebui să te determine să mergi să te culci. 

La fel e și în relații. 

Uneori omul pe care îl iubești îți face rău! Să te duci ca boul după sentiment ignorând rațiunea poate să îți distrugă viața. 

Nu desconsider importanța muncii. Un talent leneș “se naște vedetă și moare speranță”. E o vorbă din fotbal care cred că îi aparține regretatului Ioan Chirilă, unul dintre cei mai mari jurnaliști și autori de cărți despre sport. Nu e coincidență de nume. E tatăl lui Tudor. 

Dar munca este, ca și talentul, doar o parte din ce ai nevoie pentru rezultat. 

Cât despre motivatorii pe bani, ce-ai vrea să-ți spună? Că ești prost? Păi, nu te duci tu la altul “pentru o a doua opinie”? Pierd clienți :)

Ai grijă de la cine cumperi sfaturi. Chiar și atunci când le primești gratis. Astea te costă de obicei… cel mai mult. 

P.S. Un capitol întreg despre cum e lumea, nu cum vrea să pară, în volumul al doilea din Psihologie pentru oameni obișnuiți. Cei care îmi vizitează blogul sunt în majoritate doar curioși. Cei care pot să citească o carte, în vremurile astea haotice, sunt o minoritate la care țin.

Click pe poză :) Link direct: 
https://www.curteaveche.ro/p/psihologie-pentru-oameni-obisnuiti-ediție-de-colecție-vol-1-2

Viața e o negociere.

Viața e o negociere. Între ce vrei și ce se poate. Între incapacitatea de a exploata un succes și capacitatea de a limita o pierdere. Între imperfecțiunea echipei pe care o ai și scopurile tale ambițioase. Nu există situații care nu se pot negocia. Doar oameni care nu sunt în stare să o facă. Sau nu sunt conștienți că se poate. Ce-ai face dacă ți-aș spune că și o căsnicie fericită e o negociere? Una în care câștigă amândoi. Când nevasta e incapabilă să negocieze și capitulează total, soțul își pierde interesul. Când bărbatul e sub papuc, el nu e singurul care suferă, soția are nevoie de aventură chiar și la 50 de ani! Și o va găsi în altă parte pentru că și-a castrat psihic bărbatul și nu poți avea aventuri cu un eunuc. Ce-ai face dacă ți-aș spune că nu există job permanent? Pe contract e o formulare mai apropiată realității: durată nedeterminată. Ce o determină este capacitatea ta de a negocia CONTINUU atât poziția în companie cât și poziția în domeniul tău de activitate. În multe situații în care am vorbit despre munca mea în social media am punctat un adevăr incomod, dar evident: nimeni nu-ți va spune tot ce știe pentru un bilet la workshop indiferent cât ar costa. Atunci, o să vă întrebați, de ce aș fi eu atât de dornic să vă dau tips & tricks pentru negocieri în condițiile în care cartea costă cât două pachete de țigări sau chiar mai puțin? Pentru că dincolo de aparența mea de calm sunt un om furios. Un om care crede că neștiința i-a furat ani din viață! Nu neștiința în profesiile pe care le-a încercat, dar mai ales naivitatea să creadă că viața e ca un extemporal: faci de 10, primești un 10. Pentru orice “proletar intelectual” ca mine, să faci de 10 însemna că e o idee bună ca firma să te angajeze sau să te păstreze. Pentru orice manager, să ia un om de 10 și să-l plătească de 5 însemna să fie eficient. Din acest punct de vedere scorpile și nesimțiții vor avea întotdeauna un avantaj. Ca să nu ai și tu senzația că ai fost încarcerat nevinovat în închisoarea unei vieți mult sub capacitățile tale îți recomand să caști bine ochii la paginile următoare. Nu va fi ușor. Vorba unei celebre militante pentru drepturile omului, Gloria Steinem, The truth will set you free, but first it will piss you off!! Prima greșeală este să crezi că negociezi cu o persoană. Nici măcar în cuplu nu negociezi cu o persoană! Negociezi cu un context! De exemplu, dacă între șeful tău și tine ar avea aceeași negociere, dar pe Marte, într-un avanpost de coloniști, nu ar mai funcționa argumentul cu “am zeci de CV-uri exact ca al tău, oameni care abia așteaptă să-ți ia postul”! I-ai putea spune “Sigur că sunt, dar chiar și în regim de urgență un înlocuitor ar ajunge aici peste 5 ani, iar tu mai ai 4 până la pensie”. Notă: Cum sunt în esență un hibrid, un om de stânga care crede în meritocrație și nu se regăsește în nicio politică de stânga din trecut sau prezentă, în următoarele tactici de negociere vor găsi instrumente sau chiar arme peștii mici. Pentru cei mari e oricum mai simplu. Ce negociere mai e aia când vii la masa tratativelor cu tancul? Înainte să-ți cunoști adversarul, inspectează câmpul de luptă. Și pe tine însuți. Un proverb arab spune că omul are mai mult decât crede doar două lucruri: defecte și inamici...

Citește mai mult: 
https://www.curteaveche.ro/p/psihologie-pentru-oameni-obisnuiti-ediție-de-colecție-vol-1-2

Formula evaluării corecte a dorințelor.

Formula evaluării corecte a dorințelor. deltaT x e = D

Romanele siropoase au transformat cuvântul “dorință” în ceva care ține doar de carnal. Uite că orice bărbat poate să-și dorească și altceva în afară de femeie. Să fiu mai înalt, să învăț germană, un cont în care cel mai lung număr să nu mai fie iban-ul, noul bmw electric, o casă nouă, un câine (fără aluzii, vă rog) sau să am din nou 20 de ani și mintea mea de acum. 

Desigur, adesea acestea sunt dorințe secundare, borne de atins în calea spre dorința de femeie. Mai ales acel gen de femei impresionabil de mărimea acareturilor bărbatului,  indiferent dacă vorbim de casă, mașină, avere sau pulă. 

Și totuși pot să-mi doresc să câștige echipa favorită. Asta sigur nu o vreau pentru a impresiona o femeie. N-am auzit replică de agățat de genul “știi… eu țin cu Barcelona”. 

Am vorbit literalmente cu mii de oameni pe net și sute de oameni față în față despre ce își doresc cel mai tare. Într-o proporție covârșitoare, când i-am întrebat ce își doresc mi-au vorbit despre ce își voiau să obțină. Foarte puțini despre ce își doreau să păstreze. Motiv pentru care cu mulți dintre ei am mai avut cel puțin o discuție, despre ce își doreau să recâștige. 

Adevăratele dorințe sunt cele pentru care ești gata să lupți mult timp. Poate chiar ani. Poate chiar toată viața. Am notat timpul petrecut în urmărirea unui scop cu delta T. 

Adevăratele dorințe sunt cele pentru care ești gata să muncești oricât. Să-ți pui pe masă ca miză toată energia. Efort și bani, pentru că eu văd banii ca pe niște baterii ca au înmagazinat un efort anterior. Am notat acest cumul de energie cu e. 

Timpul alocat înmulțit cu energia îți dă dimensiunea dorinței. Am ales înmulțirea pentru că dacă oricare dintre ele (energie sau timp) are valoarea zero… și dorința ta tot un zero este. 

Dar formula noastră nu se aplică doar până când ajungi unde ți-ai dorit. Dacă timpul alocat și energia cheltuită se reduc la zero după ce ai obținut ce-ai vrut înseamnă că dorința a murit. Lucru care se întâmplă frecvent cu bunurile materiale și de-asta nimeni nu mă va opri să cred că, dacă există o cale sigură spre fericire, acumularea de bunuri materiale sigur nu e aceea. 

În primul volum din Psihologie pentru oameni obișnuiți am încercat să răspundem la întrebarea dacă dorințele tale sunt chiar ale tale sau sunt implantate de societate, de vânzători abili și chiar de femeia de lângă tine știind că “atunci când vine vorba de seducție bărbații sunt doar amatori”. 

De data aceasta pornim de la premisa că sunt oricum prea multe scopuri pentru o singură viață și lista cu ceea ce vrem va fi mereu mai apetisantă decât aceea cu ce avem. Așa că am inventat la un pahar cu vin formula simplistă de mai sus ca să îi ajutăm pe alții să își ierarhizeze dorințele și astefel să aibă mai mult timp pentru cele esențiale. 

Paradoxal sau nu, primii care au avut un șoc am fost chiar noi. Știți doar cum e… e mai ușor să vezi că alții greșesc decât să admiți că tu alergi după doi iepuri, după o sută de iepuri chiar, dar niciunul nu ar conta prea mult. 

Prima palmă pe care a trebui să ne-o dăm a fost când ne-am dat seama că adesea alergăm după lucruri ușor de obținut sau la modă pentru că lucrurile mari par prea intimidante. Cartea de față este un asemenea scop intimidant. Am avut nevoie de 3 ani și totuși am considerat finalizat doar primul volum, pentru cel de față am mai șlefuit încă aproape un an deși materialul era deja sistematizat! 

Dorințe mai mici și în unele cazuri mai profitabile ne stăteau în drum. Mici comodități, la fel. 

Erau chiar momente când timpul în sine era o problemă, nu pentru că nu l-am fi avut, dar pentru că mai sunt atâtea de făcut și “cum se poate să nu trăiești un pic, să te răsfeți sau chiar să lenevești un pic?”

Muza s-a recunoscut deja un pic hedonistă. Eu am fost nevoit să mă recunosc un pic prea impulsiv. Multă energie pe spații înguste. 

Am făcut chiar un joc. 

Care nu e joc. 

Să presupunem că ne îndeplinim o dorință sau alta. Ce ar urma? 

Când răspunsul nu e satsfăcător… disciplina trebuie să intervină. Zece dorințe mici nu fac cât una mare. Un dressing plin cu haine și pantofi care costă împreună cât o firmă nu valorează cât un start up!

E nevoie de un pic de muncă, dar s-ar putea să descoperi că fiecare dorință neînsemnată e o pietricică într-un rucsac pe care îl duci în spate și când sunt al dracului de multe atârnă greu. Un balast care poate să împiedice chiar și un balon uriaș să se ridice. 

Golește rucsacul, pune-le pe toate pe masă, cântărește-le, mai scapă de o parte din ele, amână câteva și o să vezi că reușești să o duci pe cea mai mare până în punctul în care mulți se vor întreba “cum a reușit”. Dar ai mare grijă să fie a ta. Piatra. Dorința. 

Cei mai mulți oameni au impresia că muncesc pe brânci 

pentru ceea ce vor. 

De fapt muncesc pentru ce vor alții.

Acesta este un fragment din noua carte. 

Comand-o direct din link sau cu un click pe poză :) https://goo.gl/QmTGeX

Chiar și ceea ce se cucerește cu inima se păstrează cu capul!

Sigur că e incomod că renunți din start la un plan, dar nimeni nu a spus să renunți “din start”. Când începe un plan? Sigur nu cu prima cărămidă, ci cu prima linie pe care o trage arhitectul. Tu ești arhitectul planurilor tale așa că, dacă te pricepi doar la desen, mai cheamă și pe unul care se pricepe să calculeze. Arhitectura înseamnă, de exemplu, să evaluezi corect o structură, la ce greutate rezistă și cum se va comporta la un cutremur. 

Așa trebuie să tratezi și visul. Ca pe o casă. Să-i gândești baza, să vezi dacă poți să îl susții, “să faci cu bună voie tot ce poți și să suferi fără să te vaiți atunci când trebuie”. 

Oamenii de afaceri fac un “calcul de fezabilitate” înainte să-și pună toți banii pe un proiect. În mediul din care vin, televiziunea, am văzut multe episoade pilot ale unor seriale care nu s-au mai făcut sau au suferit modificări după vizionările de test. Chiar și protagoniștii s-au schimbat dacă nu aveau suficientă putere de atracție. V-aș putea da exemplu un serial care a avut câteva sezoane, deci, de succes, și în care cuplul care ar fi trebuit să fie “supporting” a avut atâta lipici încât accentul s-a mutat către ei și au devenit încet încet protagoniști sau un altul unde doi actori aflați de asemenea în linia a doua au furat lumina în așa hal încât li s-a făcut propriul serial! 

Așa trebuie să fie și visul tău! Adaptabil. 

Ideea că nu trebuie să faci compromisuri ascunde adesea personalități inflexibile, dictatoriale și excesiv de orgolioase. Modificări, nu compromisuri. La noi se spunea “fine tuning”. Ca visul tău să meargă mai departe trebuie să își mai dorească și alții să viseze la fel. Fie că sunt clienți, fie că sunt coechipieri. 

Sunteți de acord? Acum vine partea riscantă: nefericirea multor “millennials” vine din dorința părinților de a avea tot ce n-am avut noi: bicicletă, jocuri pe calculator, ÎNCREDRE. 

E minunat ca un copil să crească înconjurat de încurajări, sprijin, să-l facem să aibă încredere. Dar o încredere realistă, nu tâmpenia asta motivațională în care totul e să vrei! 

Ce te faci când dai în comunitate peste alții care cred exact ca tine? Unul mai “special” decât altul! Ce te faci când descoperi că nu ești atât de “special”? Într-o lume în care toate piesele sunt “hit” înseamnă că niciuna nu este! Egalitatea în perfecțiune! 

Ce gogoașă care se sparge la primul contact cu cineva care îți spune “nu”!

Să luăm definiția de dicționar:

SPECIÁL, -Ă, speciali, -e, adj. Care se deosebește de alte lucruri asemănătoare prin trăsături care îi sunt proprii; care se află numai la un lucru sau la o anumită categorie de lucruri; (adesea adverbial) care este făcut, destinat, rezervat pentru a corespunde unui anumit scop; p. ext. ieșit din comun, deosebit de bun, de valoros; excepțional… – Din fr. spécial, lat.specialis.

Ce facem dacă toți sunt speciali? Au toți în comun faptul că sunt ieșiți din comun?! 

Voințele tuturor sunt ca niște mici biluțe de oțel. Adorabile, că încă sunt mici, dar care mai mult se resping decât lucrează împreună. 

Pe cât de puternice le sunt voințele, pe atât de slabă pregătirea să lupte pentru ceea ce își doresc. Există un rău al binelui? 

Copiii noștri nu mai trebuie să lupte. 

E suficient să ceară. 

Tu așa ai obținut tot ce ai? 

Să nu te miri dacă “ăla mic” nu-ți seamănă! 

În loc să pornească de la o linie de start de la care să urce, copilul secolului XXI, căruia i s-a spus în familie că e un “rege” și care chiar se poartă ca un mic dictator, dă peste comunități întregi de “regi”. Și cade de la înălțimea tronului său imaginar până la nivelul unui “insuficient” la mate. Cade în grupul celor nepopulari. Se întâlnește cu prietenia, dar nu știe să o recunoască pentru că n-a mai întâlnit-o. El are acasă doi sclavi.

Despre sindromul micului dictator am citit în anii 90 și mi s-a părut o prostie.  Eu nu ridicam ochii când mă certa tata. Nu zic că era bine, dar noi nu am înlocuit o eroare cu soluția corectă. Am înlocuit-o cu altă eroare. De la bătaie pentru orice am ajuns la un sistem în care copilul nu mai este de vină pentru nimic. Am trecut dintr-o extremă în alta. Tocmai de dragul lor trebuie să ne revenim. 

Copilul trebuie să învețe responsabilitatea. 

Tot prin anii 90 eram gata să mă bat cu orice susținător al argumentației despre “the human animal”. Acum mă recunosc învins. Este atât de mult animal în om încât e mai bine să știm cine suntem decât să ne iluzionăm! 

Când citeam la Freud că ăștia mici și adorabili sunt orice, numai puri nu, iar educația vine să echilibreze balanța între instincte și intelect ziceam că Freud e depășit. Acum cred că mai avem nevoie de 20 de ani ca să înțelegem tot ce a încercat să ne spună. 

Culmea e că familia este în același timp cel mai cunoscut demotivator cu o linie de delimitare între părinții crescuți în comunism și cei care au prins puțin din el. Primii nu ne-au prea încurajat către aventură, ci către un serviciu stabil. Cei mai tineri le-au spus copiilor lor că pot face orice, dar nu i-au lăsat să facă nimic… singuri. 

“Lumea e mai nesigură acum” mi se spune. Atunci înseamnă că trebuie să-i pregătești mai bine pentru ea sau să fii pregătit să-i protejezi toată viața. 

Acesta este un fragment din Psihologie pentru oameni obișnuiți. Comandă cartea aici!

https://www.curteaveche.ro/p/psihologie-pentru-oameni-obisnuiti-ediție-de-colecție-vol-1-2

Poate greșesc eu… dar de Valentine’s day n-ar trebui să fie acțiune în restaurante, ci în dormitoare

În multe cupluri el și ea nu-și mai demonstrează nimic unul altuia. Le demonstrează altora. 

Cât sunt ei de împliniți. De îndrăgostiți. De activi social. Și de fotogenici. E un filtru pe instagram. Te face de 20 de ani. Și de plastic. Lăsați-mi, vă rog, ridurile de expresie. Ele sunt expresia faptului că am trăit. Nu vreau să fiu Ken și nici ea Barbie. Nu știu dacă ați observat, dar Ken n-are p***

Valentine’s day este pentru mulți un “to do”. 

Nu “to do her”. 

Ar fi fost bine. 

Prea mulți murdăresc doar fața de masă la restaurant, nu și așternuturile de acasă. Prin hoteluri ce mai e un pic de agitație. În săptămâna asta nimeni nu cere la recepție AMBELE buletine :)

Îmi spunea un cititor, ospătar la un restaurant de fițe, că Valentine’s   se vând cele mai scumpe băuturi:

 “Pentru o ocazie specială vă oferim un vin cu totul special” le zice. 

Și ce e așa special? 

Păi, prețul! Cum îi demonstrezi cât de mult o iubești? Cu nota de plată! Știi cum suntem noi, băieții, îmi face el cu ochiul, cocoși! Și eu sunt la fel când merg în altă parte! Un cocos. Și ei mă jumulesc exact cu metodele mele. Karma :)

Valentine’s = Ziua internațională a simulării iubirii. 

La fel ca la simularea BAC-ului... jumătate pică.

Ce-ar fi să existe "ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR DE LECTURĂ"

PSIHOLOGIE PENTRU OAMENI OBIȘNUIȚI - ediția de colecție!
https://www.curteaveche.ro/p/psihologie-pentru-oameni-obisnuiti-ediție-de-colecție-vol-1-2

Hai să rămânem "pe subiect". Dacă ne iubești, adori să (ne) citești și vrei să ne ajuți să ducem vorba mai departe, dă-ne un like & share și comentează la postarea de pe pagina mea cu un motiv pentru care mă/ne citești. No giveaway this time :) Just love. Is it enough?

https://www.facebook.com/raduefconstantinescu/ 

Îți trăiești viața după horoscop? “Vai steaua ta”.

Zodiile îți influențează viața. Dar nu astrologii îți pot explica de ce, ci psihologii. 

Există un concept numit “efectul halou”. 

Orice om este însoțit, ca de o a doua umbră, de părerile celorlalți despre el. 

În cazul pozitiv avem varianta când un elev considerat bun de către prof este prins cu lecția neînvățată. Efectul halou va determina profesorul să nu-i dea direct o notă mică. 

În cazul negativ, elevul considerat slab dă o lucrare perfectă. Primul gând al profesorului este că… a copiat. 

Nu este prea OK, nu? Dar măcar acești doi elevi au avut ocazia să îi facă o părere profesorului ÎN FUNCȚIE DE ACȚIUNILE LOR! 

Oamenii care stau toată ziua cu nasul în horoscop își fac o părere despre alții FĂRĂ SĂ-I CUNOASCĂ! 

Aham, ești Fecioară, vă știu eu pe ăștia…

Nici nu vreau să mă gândesc dacă profa la școală i-ar întreba pe copii ce zodie sunt. Oare cum ai reacționa?

“Astăzi doar berbecii scot o foaie de hârtie! Pentru ceilalți nu e o zi bună să dăm extemporal”

WTF???!!!

Sunt doar 12 etichete. Și 8 miliarde de oameni. 

Nu simplificăm cam mult?

Cel mai mult au de suferit relațiile dintre bărbați și femei. De parcă nu erau suficient de complicate oricum! Există incompatibilități de tot felul, mai aveam nevoie și de zodii? 

O să fac, vorba Muzei, un EXCES DE SINCERITATE: Am “cunoscut” femei din toate zodiile. Am împărțit plăceri, planuri de viitor, uneori și deziluzii. Eu sunt “fecioară cu ascendent în balanță”. Știți ce femeie mi se potrivește? 

Una pe care să o iubesc. 

Și care să mă iubească. 

Despre “iubirea pură” și alte bazaconii. De ce alegi parteneri cu care nu te… înțelegi?

De fapt, nu-i alegi. 

Poți să alegi pentru ce firmă să lucrezi. 

Poți să-ți alegi prietenii. 

Dar să alegi de cine să te îndrăgostești, n-ai cum! Să nu te minți spunând că “alegi totuși cu cine să rămâi”. 

Mintea face alegeri doar din alegerile inimii. Ea alege prima. De fapt, nu ea. 

Când ne naștem nu știm nimic despre dragoste. 

Așa cum, când facem un copil nu știm (aproape) nimic despre ce înseamnă să fii părinte. 

Părinții și copilul învață “din mers”. Nu există repetiții. Și niciodată nu știi exact ce se fixează. 

Uite, eu am o amintire banală, despre tata care mă lăsa să lipesc poze cu mașini (decupate dintr-o revistă “de afară”) pe ușa de la sufragerie. Și o alta cu mama care a spălat ușa “lună” după câteva zile. 

Tata era bun și mama rea. 

Apoi am o altă amintire. În care tata m-a bătut cu o curea lată ca în cântec. Mai am câteva urme și acum. Apoi alta cu mama care a făcut un scandal mostru și… “și-a luat-o și ea”. 

Acum tata era rău și mama bună. Dar slabă. Nu putea să mă apere. 

Observați cum se complică totul? 

Nimic nu e mai simplu decât să te încurci în firele propriei existențe. 

Dragostea părinților noștri nu e pură. E plină de impurități. Gelozie, jocuri de putere, provocări. Uneori e posesivă, alteori e prea pretențioasă (nu faci nimic bine și când ești pedepsit e numai vina ta). 

Viziunea despre dragoste și cuplu este formată atunci. Sunt cei 7 ani de acasă EMOȚIONALI despre care, în alți termeni, a vorbit un uriaș care n-a scris cărți “motivaționale”. Un Machiavelli al lumii ascunse înlăuntrul fiecărui om. Sigmund Freud. 

Acești 7 ani de acasă ai emoțiilor ne guvernează neștiuți alegerile. Să fii atrasă de bărbați care seamănă cu tatăl tău NU se referă la aspectul fizic! 

Să fii atras de femei care seamănă cu mama ta, la fel. Mai ales că mulți băieți își cunosc mama în momente în care frumusețea ei este în declin. 

Dragostea nu are cum să fie pură. Până și dragostea de Dumnezeu. Nu îmi aduc aminte cine a spus că e singura care satisface cu adevărat, dar poate îmi scrieți voi. Ei bine, până și crediciosul are un interes la Doamne-Doamne. Vrea să fie sănătos, să câștige la loto, să nu ajungă în iad. 

Ai pus cumva mâna pe telefon să-i spui vreo două mamei tale? Că din vina ei nu poți să te îndrăgostești de un bărbat care să se poarte așa cum meriți? 

Las-o în pace. 

Să blamezi vinovații este ca în emisiunea aceea “După 20 de ani”. Nu mai are niciun rost. 

Să faci un pas înainte are. Pentru tine. Pentru copiii tăi. 

Educația lor erotică nu începe odată cu viața sexuală! Iar educația emoțională nu o primesc din ce li se spune în casă. O primesc din ce văd. 

S-ar putea ca tu să nu-ți cauți în partener fericirea. Ci un fel de nefericire cu care ești obișnuită. Și pe care o asociezi cu dragostea. 

Fă pasul înainte și filtrează cât poți. Altfel s-ar putea să confunzi dragostea… cu impuritățile. 

Dreptul la replică. Bărbatul care își crește singur copilul și problemele lui când vrea să găsească o femeie pentru restul vieții. 3 cazuri reale.

Articolul inițial aici: 

FEMEIA PE CARE O IUBESC E "OCUPATĂ" ÎNTR-UN MOD APARTE. N-ARE SOȚ, DAR ARE DOI COPII. PE MINE NU MĂ SPERIE, DAR TOȚI PRIETENII ÎMI ZIC CĂ-S NEBUN!

A fost o mare dilemă cu acest "drept la replică".

Există și bărbați care își cresc singuri (sau aproape) copiii. Trei dintre ei mi-au scris în rpivat. Toți cei trei au oscilat dacă să rămână anonimi sau să accepte să le fac cunoscută și identitatea. Nu doar povestea. 

De ce dilemă? Păi, mi-a zis unul dintre ei, mai cu simțul umorului, “dacă se înțelege că ți-am scris ca la matrimoniale? Să găsesc pe una?”. 

Povestea lui va fi prima. O să-i spunem Ironicul. 

Nu-l cheamă Nicu, dar l-am putea boteza iroNicu’. Are un băiețel simpatic foc și câte o poantă la fiecare două replici. Ca orice tip cu simțul umorului iroNicu’ nu are probleme să “agațe” câte o mândră. Problema apare când își deschide sufletul și le spune că are un copil. Ultimele lui 3 relații s-au terminat brutal imediat după această mărturisire. 

Una chiar i-a reproșat: De ce nu mi-ai spus din prima? 

Păi? Ce era să spună omul? Bună, mi-ar plăcea să ne cunoaștem mai bine, apropo, am un băiețel pe care îl cresc singur!??!

Asta-i replică de agățat? 

Pe cel de-al doilea l-aș numi Încăpățânatul. Munca i-a adus mereu satisfacții, e un profesionist respectat în domeniul lui, un mentor și mulți alții îi cer consilierea. Viața a fost mai puțin cinstită și i-a pus mereu piedici. Încăpățânatul nu s-a lăsat. Chiar și atunci când a pierdut, n-a fost făcut KO de probleme. A pierdut în prelungiri. A pierdut la puncte. A pierdut dramatic. E un exemplu de determinare chiar și pentru mine. Pretențios la femei și vaccinat după ce mai multe încercări au eșuat, trăiește doar în relații paralele. Copila într-o parte. Iubita în alta. Întrebarea lui este a tuturor: De ce se sperie femeile? 

Al treilea este tatăl-mămă modelul legat fără voie. O să-i zicem simplu, Ghinionistul. Simpatic, cu vorbele la el, temeperament un pic mai dificil, este în ceea ce s-ar numi o custodie comună. Timpul e împărțit. Banii îi dă mai mult el. Unde e problema? 

Vă mărturisesc că am fost la doi pași să cer unui prieten să scrie acest articol. Fiind o persoană publică și în același timp un tată care își crește copilul (DAR și-a și refăcut viața aparent cu succes) el ar fi fost poate mai relevant decât mine. Pe cât e de public, pe atât e de discret, așa că am renunțat la propunere cu telefonul în mână. Poate citește și mă sună singur :))

Problemele la tații singuri sunt altele decât la mamele singure. Nu vorbesc din cărți, că literatura de specialitate e plină de clișee pe care nu le-am întâlnit în viața reală. O să vă spun însă lucruri care chiar s-au întâmplat și care sperie femeile. Uneori aiurea, alteori pe bună dreptate. 

Aș numi prima problemă Sindromul Atlas. Titanul Atlas a fost condamnat de Zeus să țină în spate bolta cerească. El a încercat să-l păcălească pe Hercule să o țină în locul lui, dar Hercule nu avea numai mușchi așa că Atlas a rămas cu greutatea. 

Femeia, mai ales când nu are copil, simte că ar putea să fie păcălită să preia toată greutatea creșterii unui copil. Că doar i-o fi ajuns și bărbatului acela. 

E o grijă care nu e paranoia. Din păcate mulți bărbați ajung să aprecieze contribuția femeii în familie mai ales când trebuie să facă totul singuri. Și, da, vor un ajutor. Problema e când femeia se teme că doar asta vor. 

A doua problemă des întâlnită, de data asta la femei care au un copil, este de tipul Cenușăreasa. Cine va fi Cenușăreasa în noua familie? Mai ales dacă bărbatul câștigă foarte bine e firesc ca femeia să se teamă că în această postură va fi copilul ei. 

A treia (și cea mai frecventă) e timingul. Poate nici nu se gândea să rămână însărcinată și brusc se trezește că ar putea avea teme de făcut cu un copil gata născut, crescut și botezat. Poate îi ieșise la un test din astea de pe facebook că o să aibă în 2018 un băiețel pe nume Tudor și - bang! - deja are unul pe care chiar Tudor îl cheamă. În test nu spuneau și ce vârstă o să aibă :))

Răspunsul ei este NU. Dar se poate traduce… nu acum. 

De ce arăt problemele în loc să dau soluțiile? 

Pentru că 

în problemele sufletului nu există un singur răspuns corect!

Veți vedea asta și în noua carte. 

Domnilor, problemele sunt cam aceleași. Soluțiile țin de fiecare cuplu. 

Pentru femei am însă o întrebare. Că toate îmi scrieți că vreți un bărbat puternic, care să nu fugă de responsabilități. Faptul că n-a fugit de rolul de tată, unul extrem de greu când nu îl împarți cu o mamă, nu vi se pare un test pe care acești oameni l-au trecut cu brio? 

Data viitoare când vă mai plângeți că nu găsiți bărbați adevărați amintiți-vă vorbele mele. Poate unuia dintre cei trei despre care vorbesc chiar voi i-ați spus “Îmi pare rău, dar așa nu te iau”. 

Până ți-a venit mintea la loc… l-a luat alta. 

Ți se părea că 3 într-o casă sunteți prea mulți. Acum că ești doar tu te plângi de singurătate. Oare nu cumva o meriți?