Vrea să deschidă o sticlă cu vin. Are două la rece, pe una am adus-o chiar eu,dar n-am mai apucat să o deschidem. N-a fost nevoie.
Încerc să o împiedic.
-Dacă nu mă lași să beau nu mai fac dragoste cu tine!
-Foarte bine! Nu mai facem!
-Da, dar eu vreau!
Ce “scandal” ciudat. O țin de mână. Tremură.
-Te duc acasă, zic eu.
-Sunt acasă! Râde ea. Drogatule!
Râdem amândoi. Bem vin. Facem iar dragoste. Umple cada și potrivește apa în modul ei expert, cu piciorul acela lung și subțire.
Abia acum simt adevăratul calm! Ce vin? Ce iarbă? All you need is love!
Dar și vinul și iarba și păcatul sunt în noi.
Doar nefericirea e acceptată social. Fericirea deranjează, de asta trebuie trăită în intimitate. Ascunsă. Apărată. Cum stă fata asta peste mine ca un scut. Eu sub ea ca o treaptă. Ușoară ca un fulg. Împinsă de jos în sus, conform legii lui Arhimede, cu o forță egală și de sens contrar cu greutatea volumului de apă dezlocuit de acel corp. Și ce corp! Oare ce greutate are volumul de apă dezlocuit de un cur superb?
Filosofia sexului. Filosofia acestui cur fenomenal și a tuturor celorlalte tentații înșirate pe ață ca niște mărgele: două fese, două țâțe, două buze, două cuvinte, fie ele și te iubesc.
Mă și văd un creator de sistem filosofic! Îi spun:
-În centrul sistemului voi pune sexul!
-Pe al meu sau pe al tău?
Pauză.
-Ce-a fost mai întâi? Sexul femeii sau cel al bărbatului? De unde a ieșit primul bărbat dacă nu din pizda mă-sii? Și cine a lăsat-o gravidă dacă nu exista prima pulă?
-Pui întrebări fără răspuns.
-De ce le-aș pune pe celelalte? La care s-a răspuns deja?
-Ești mult prea deșteaptă pentru cartierul ăsta.
-Aici m-am născut. N-o să mor aici.
-N-am nevoie de droguri. Am nevoie doar de tine.
-Toate dependențele sunt proaste. Iar cea de om e printre cele mai nasoale.
-N-am zis că sunt dependent de tine.
-Așa e. N-ai zis. Când ai văzut un dependent să recunoască deschis că e dependent? Și poate că nici nu ești. Te-ai îmbătat de mine ca atâția alții înaintea ta. La început sunt prea mult. Mă vor, dar cred că nu-i voi accepta niciodată. Pe unii așa credeam și eu, că nu i-aș accepta nici dacă am fi singuri pe o insulă pustie. Dar toate avem momente de slăbiciune, de singurătate, când orice e mai bine decât nimic. Și oricine e mai bun decât nimeni.
-Ai fost vreodată așa? Pun eu cea mai proastă întrebare. Nu răspunde. Continuă ca și când n-aș fi zis nimic:
-De ce să rămân aici? Ca mama? Tata a înșelat-o de multe ori. Știu și eu. Știe și soră-mea. Știa și mama. A rămas pentru noi. Apoi tata s-a mutat. Acum e un bătrânel simpatic care vrea să fie bunic și ne întreabă când ne mărităm. Așa e și țara asta. Ca tata. Îți înșală mereu așteptările, dar are pretenții de la tine. Eu o să plec în Spaina. Știu eu că mi-ar plăcea. Și au și femei urâte. Sunt zeiță acolo.
-Ești și aici. Pentru mine.
-Tu n-ai treabă cu zeii. Nu-i ești tu credincios lui Dumnezeu. Ce pretenții să aibă o biată femeie ca mine.
Se alintă? Mai vrea o dată. Ca un semn de dragoste?
-De câte ori trebuie să ne f**em ca să crezi că te iubesc?
-Nu vreau să cred că mă iubești. Vreau să cred că suntem tineri. Și n-am făcut-o niciodată în cadă. Fredonează
“el stă în cadă împăcat,
ea vrea să cadă în păcat ”.
Dă drumul dușului din tavan. Dacă ar plânge iar nu mi-aș da seama. N-aș putea face diferența între picurii de apă și lacrimi. Circuitul apei în natură. Prin om. De câte ori a fost plânsă apa asta? Scuipată. Băută. Sfințită. Trasă…
Câți oameni s-au înecat literalmente în lacrimi? Plânse cu un deceniu mai înainte. Cu un secol. Acum o mie de ani?
Câți oameni au spus “te iubesc”? În câte limbi? Ce a însemnat pentru fiecare? Un pașaport către sex? Fericire? Avere?
Plăcerea s-a vândut întotdeauna. Și cei care n-au putut-o plăti cu plăcere, au plătit-o cu bani.
