Japonezii au o credinţă. Sunt convinşi că un tatuaj perfect va prinde viaţă. Desigur, un asemenea tatuaj cu suflet e greu de realizat. Poate imposibil.
Scriitorii, de orice naţionalitate, au o altă credinţă: Că personajele lor, dacă sunt concepute perfect, vor avea o viaţă mai lungă decât a lor. Mai bogată decât a lor. Mai împlinită decât a lor. Adesea persoanajele unui scriitor sunt exact ce şi-ar fi dorit acela să fie. Chiar şi cele negative.
Ştii? Luni întregi m-am gândit cum ar fi să-i torn cafeaua în cap unei foste colege. O falsă de cursă lungă. N-am făcut-o şi acum am ratat şansa... o va face însă un personaj de-al meu cât de curând...
Şi totuşi, cuiva i s-a întâmplat. Nu faza cu cafeaua. Asta cred că e mai des întâlnită... i s-a întâmplat ca o lume întreagă, nu doar un personaj, să prindă viaţă. Şi i s-a mai întâmplat să poată intra în această lume. Surprinzător pentru misogini, scriitorul era scriitoare.
O femeie de aproape 40 de ani, încă frumoasă, teribil de dezamăgită, care născuse acel personaj masculin după visele ei. În lumea-carte sau în cartea lume acel bărbat era îndrăgostit de o versiune ideală a scriitoarei. O versiune cu 20 de ani mai tânără.
Femeia s-a întors la calculator şi a şters personajul feminin cu totul. Apoi a revenit în lumea propriei cărţi. Lumea în care era Dumnezeu! Şi totuşi, bărbatul perfect suferea după femeia lui, care acum nu mai exista. Nici nu ştia după ce tânjeşte... mintea lui era lipsită de amintiri, dar sufletul era încuiat cu un cifru... indescifrabil.
Femeia a plâns mult.
A răbdat. A rescris. A verificat din nou. Era un du-te vino între lumi, ceva de speriat.
I-a fost imposibil. Dărâma clădiri, ucidea sau readucea la viaţă personaje, trasforma avionele în păsări şi mergea pe apă. Dumnezeu imperfect, ar fi vrut să scrie pe tablele legii o singură poruncă: You must love me.
A trecut un an.
Nu.
N-a trecut. Au eşuat trei sute de încercări. Atunci femeia noastră, teribil de dezamăgită şi foarte frumoasă, aflată cu un an mai aproape de 40 de ani, a revenit pentru a trei sute una oară în lumea reală şi a rescris personajul feminin şters cu trei sute de eşecuri în urmă.
Plângea în hohote şi scria.
A făcut-o şi mai frumoasă.
A făcut-o chiar mai tânără cu un an. Anul acela pe care-l pierduse ea...
Personajul masculin era terbil de fericit. Literele relaţiei dintre cei doi nici nu mai erau negre. Aveau toate culorile adunate în albul din jurul conturului.
Cartea a fost de un succes deprimant.
Femei din toată lumea îi scriau felicitând-o. Cum ar fi oare, să te chiar întâlneşti cu un asemenea bărbat? Cu certitudine, ele nu l-ar lăsa să scape! S-a inspirat din realitate? L-a întâlnit? Unde locuieşte? Poate în Nebraska!
În Nebraska reală trăia un al doilea Dumnezeu. Un scriitor. Bărbat. Talentat foarte, arogant... la fel, atinsese după douăsprezece romane o perfecţiune a detaliilor, o fineţe a logicii şi o asemenea vrajă a naraţiunii încât a creat şi el, la al 13-lea roman, o carte perfectă. O lume. În care a pătruns şi el, în mod miraculos. Avea aproape 40 de ani. Femeia perfectă pentru el nici măcar nu juca un rol cheie în roman. Îi era ruşine artistului să nu cumva să i se vadă sufletul... Dar femeia visurilor avea, aşa secundară cum era, un ibovnic.
Bărbatul s-a întors de multe ori şi a rescris cu atenţie. Nici el n-a reuşit. Chiar fără persoanajul acela în roman, femeia era o uşă închisă pentru el. Un cimitir al emoţiilor. O plajă aspră, pe care eşua de fiecare dată.
Într-o sclipire de geniu (care nu-i lipsea) scriitorul a realizat că niciodată femeia aceea nu va fi a lui.
El, ca Dumnezeu ce era, chiar a scris o lege în care o obliga să-l iubească. Din nefericire acţiunea era plasată în secolul 21... când oamenii sunt sceptici, iar divinitatea, ambiguă.
S-a întors în lumea reală pentru o ultimă oară. Ca şi scriitoarea, şi el a rescris personajul masculin. L-a făcut mai grozav decât prima dată. Ochii femeii din carte se umezeau de fericire doar privindu-l. Inimia îi bătea să-i spargă pieptul la fiecare atingere a lui. Era desăvârşit de fericită. O fericire din aceea... insuportabilă!
Atunci i-a omorât pe amândoi.
Fără fast, în doar două pagini.
