Când moare un om se trezesc toţi să vorbească despre el.
Indiferent dacă l-au cunoscut sau nu.
Indiferent dacă l-au înţeles sau nu.
La fel şi cu dragostea. Ca şi la fotbal, ne pricepem toţi. Am fost la juniori speranţe.
A fost o iubire bună, va spune o babă de la 5, îşi plătea întreţinerea, nu făcea mai mult scandal decât ura de la etajul 6. Avea grijă de flori.
Dar câţi ani avea? Va întreba şi un domn bine de 9.
Etajul 9.
Câţi? Da’ era tânără iubirea asta dom’le! Pâi dacă nu mai au grijă în ziua de azi şi înghit toate prostiile!!
De la ce i s-a tras?
Iubirii? Da’ cine poate spune! Poate a tras-o curentul. Ăsta care ne duce pe rând în tot mai mult aur în verighete şi tot mai puţin înţeles în cuvintele pe care le gravăm pe ele.
Destule paturi se hâţână chiar la ora asta lângă noptiere pe care se odihnesc verighete care nu se potrivesc între ele. Cu mesaje gravate care nu se mai potrivesc cu ei.
Problema cu autopsia iubirii e aceeaşi cu problema în cazul autopsiei normale: ne dezvăluie cauzele morţii, dar nu mai aduce pe nimeni înapoi.
Cel puţin nu când vrei tu.
Unele nu mor ca lumea, nenorocitele...
Şi te bântuie.
