Visul este trezirea din banal.


Mişcarea are nevoie de un scop. Un scop care se tot mişcă şi el. Se transformă. Se ridică. 
Cu cât mergi mai repede devine clar că trebuie să alergi. 
Apoi să zbori. La început ţi se pare imposibil, apoi reuşeşti şi primeşti următoarea poruncă: 
Din ce în ce mai repede şi din ce în ce mai sus. 
Până ce totul se pierde, pentru că aşa poate să înceapă ceva nou. Iar acel ceva nou îşi pierde la un moment dat suflul. 
Se pierde. 
Şi a fost noapte şi a fost dimineaţă. 
Primul an.
Nu ai timp să înveţi stând pe loc. De fapt... nimic nu se învaţă stând pe loc! Unele lecţii sunt frumoase, altele dor. 
Te înveţi să le apreciezi pe toate. 
Anul al doilea. 
Râzi de nervi. 
Plângi de fericire. 
Nu te mai lupţi cu contradicţiile pentru că ai realizat că şi tu eşti una. 
Al treilea an. 


Frumuseţea sau căutarea ei? Căutarea e atât de frumoasă!
Nu există greşeli! Doar preferinţe. Câţi le au pe ale tale? Câte?
Au fost idei, acum sunt haine. Parcă le îmbraci în idei, nu în rochii. 
Le îmbraci în dorinţele tale. 
În dorinţele lor încă nedorite. Simţi că le visezi visele înainte să li se întâmple lor. 
Sau doar visezi să le visezi. 
Fiecare culoare are un sunet al ei. Asculţi culorile. Compun cu ele. Ascultă cineva cu ochii?
Anul?
Un proverb arab spune că zilele abia se târăsc, dar anii trec fulgerător. 
10 ani. 
Care e visul de acum? E unul mare? Da. Vom fi mai mulţi în el. 
Elena Perseil este o visătoare lucidă. 
În general, când o femeie îşi împlineşte visurile ea devine, cel puţin pentru un timp, o femeie fericită. Întreagă. 
Când Elena şi le împlineşte, ea face fericite şi alte femei. Pe care le îmbracă în visurile ei. 


Back to Top