A doua şansă e complimentul paradoxal.
Mulţi cred că ţi se dă a doua şansă
pentru că abaterea
nu a fost
atât de gravă.
Adevărul e că nu o primeşti pentru ce ai făcut rău acum.
O primeşti pentru ce-ai făcut bine
înainte.
Şi totuşi. Există un proverb românesc pe care mi l-am adus aminte într-un caz când nu am primit a doua şansă: Ajunge o bâtă la un car de oale!
Poţi să aduni stive de fapte bune, măreţe şi romantice şi să o dai în bară atât de plenar încât să nu mai rămâi nici măcar o amintire. Dacă este să împingem sinceritatea până la extrem, fix undeva îl doare pe cel care a dat-o grav în bară că nu rămâne nici măcar în amintire! Celălalt, trădatul, deja avea culorile scurse pentru el. Devenise din prioritatea zero, un zero virgulă.
Da. Îmi e teamă că m-aţi înţeles... bine :)))))
Nu mă dau în vânt după a doua şansă. De ce?
Pentru că greşeala de atunci va fi repusă pe tapet vrând nevrând până ce amândoi îşi vor dori să o fi terminat mai bine atunci, decât să târască aşa. O dragoste e pătată mai puţin de trădare decât de monotonie.
De ce nu prea cred în a doua şansă? Pentru că motivele din care s-a greşit prima dată NU SE SCHIMBĂ. Iertarea e un gest frumos, dar oamenii se lasă greu şi de fumat... cu atât mai puţin de greşit.
Dacă nu e o joacă, un alint, o furtună într-un pahar cu vin, atunci a doua şansă trebuie cântărită bine de cel care o oferă şi apreciată drept ceea ce este de cel care o primeşte: a doua şansă e o eliberare condiţionată. Iar eliberarea condiţionată e doar o puşcărie mai mare.
Sigur, există şi o a doua şansă în care cred din tot sufletul. Dar pe aceea nu ţi-o dă omul care a fost, ci viaţa. Printr-un alt om care aşteaptă să vină.
