Gelozia e o formă de paranoia.
Punct.
Vrem sau nu să admitem, asta e altă poveste.
Dar momentul acela în care ți se pare că toți sunt dușmanii tăi e mai puțin vina lor. E vina ta că ești nesigur pe tine și pe ea. Adesea e și vina ei: atenția pe care o dă altcuiva e mereu o problemă. Face mai puțin valoroasă atenția pe care ți-o dă ție. Așa cum nu vrea o femeie să se întâlnească la un eveniment cu alte trei care poartă aceeași rochie, la fel nu vrem nici noi acces la o femeie la care mai au mulți alții.
Începi să faci pe polițistul? Deja ai pierdut. E mult mai greu să aperi toate zidurile unui castel, decât să ataci. Atacul e o acțiune de moment, veghea e permanentă. Consumă. Macină. Faci greșeli.
Un mare poet arab spunea că, dacă tot sunt învinuiți doi oameni că greșesc, atunci nu le mai rămâne decât să greșească. Să justifice prin acțiuni prețul pe care deja îl plătesc. De ce să ai doar partea amară când ai putea să te și dedulcești?
Tu ai senzația că o păzești să nu greșească atunci când de fapt o împingi să greșească!
Stai ca țiparul electric și scanezi tot ce prinzi.
Relax. Ce prinzi tu nu e ce vrea să ascundă.
Facebookul devine un crime scene. Te uiți cine-i dă like-uri. Telefonul sună mereu a amenințare. Fumezi mai mult sau te apuci de fumat.
Fraiere. Ce vrei tu să păstrezi, deja ai stricat.
Te ferești din zece părți și nici nu o să ai habar ce te-a lovit. Din a unsprezecea.
