Începe proiecția.
Se mai aud floricele între dinți și cola sorbită cu zgomot.
4, 3, 2, ...
counterele de film se termină toate la 2...
pe 1 îl numeri în minte...
totul începe de la zero...
În poveste, totul începuse, evident, mai demult.
Înainte de 2, de 3 sau de 4...
înainte chiar și de 8...
În cadru sunt doar 2.
În poveste, mai mulți...
El îi aduce flori – ea super încântată, se lipește de el ca o liană... îl sărută ca o carnivoră...să fie mai multe plante în cadru...
Pleacă din cadru cu buchetul ținut cu mândria pe care o au fotbaliștii când pupă cupa. Aia UEFA nu B, C sau D.
Pe el îl sună telefonul.
E soția, așa că dă pe mute și lasă apelul să se piardă. Așa cum a lăsat și sentimentele să piardă.
Publicul se foiește deranjat... Ce urât!
Steadycam-ul o urmărește pe ea care merge grăbită, către mașină. Pune buchetul pe scaunul din dreapta. Mănușile de condus...
La primul stop un puști în zdrențe vinde flori. Deschide geamul și îi dă buchetul: Ia-le! Să le vinzi pe un preț bun.
Copilul zâmbește.
Publicul se împarte în două: cei care nu înțeleg și cei care judecă.
Nici ei nu prea înțeleg...
Ea parchează mașina în fața casei. Intră. Își aruncă cizmele cât colo și strigă ca bărbații din filmele americane: Honey, I’m home!
Apare el, Cu un copil mic în brațe. E atât de frumos încât toată sala e mai șocată decât la știrile de la ora 5.
Ea e obosită și se retrage la duș...
El pune copilul înapoi la TV și deschide laptopul. Pe facebook are mesaje de la o blodnuță în limbaj NSFW (not safe for work, în caz că nu știți ce înseamnă...)
Toată lumea îl înțelege... că doar au văzut-o mai întâi pe ea!
Trădătoarea!
Dar povestea n-a început la zero...
A început înainte de 2, de 3 sau de 4...
Doar că publicul nu știe...
Și nu înțelege...
Și nici nu o să înțeleagă vreodată... e deja prea ocupat să-i judece...
