Iubirea e un sport extrem. Îți trebuie curaj. Îți poți pierde viața. Îți poți pierde mințile. Mai ales că, pentru alte sporturi extreme trebuie să-ți păstrezi sângele rece... lucru care, în cazul ăsta, ar fi o tristețe...
Iubirea e un monstru noctambul, un vis din care nu vrei să te trezești și pe care-l păstrezi cu tine prețuindu-l mult. În vremea asta pe realitate nu mai dai doi bani.
Nimeni nu te învață despre iubire mai bine decât cineva care tocmai realizază că a pierdut-o pentru totdeauna. Cineva care se află, vorba lui Păunescu, dincolo de deznădejde.
Revistele și site-urile pentru femei se întrec în sfaturi despre cum să ieși cu fruntea sus dintr-o relație.
Ce prostie!
Cât de mult confundăm demnitatea cu orgoliul!
Și chiar mă doare-n cur de mândria mea dacă-mi pierd visul...
Să mă laude prietenii că, deși mi-am pierdut femeia, mi-am păstrat demnitatea.
Demnitate cu care voi dormi de acum înainte într-un pat rece.
Demnitate care nu-și va lăsa conturul buzelor pe ceașca de cafea.
Demnitate în care pot să mă și fut, că tot nu-mi mai vine să privesc altă femeie, cu atât mai puțin să-i dau jos hainele.
Dar ei insistă... Să nu faci aia, să nu faci ailaltă, să nu lași să se vadă că nu poți să trăiești fără ea...
doar în ea să aprinzi ideea asta ca la un inception pervers.
Obraznici și inconsistenți...
Dacă amândoi mergeți după aceeași rețetă? Dacă sunteți doar doi proști care se lovesc între ei cu armele pe care ar trebui să le păstreze pentru lumea asta mizerabilă?
