În anii de iubire,
deşi trăieşti totul de două ori mai intens,
timpul încremeneşte.
Priveşti omul pe care-l iubeşti şi-l găseşti neschimbat
pentru că inima ta îl știe.
Privirea ta intră în privirea lui, cum intră drumeţul pe o poartă cunoscută. Nu zăboveşte la intrare,
nu verifică numărul casei să ştie dacă a nimerit unde trebuie.
E adevărat.
Numărul „casei”,
pârdalnicul ăla de număr,
e mereu mai mare,
fără să reprezinte, în ochii altora, mai mult.
Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât reprezinţi mai puţin.
deşi trăieşti totul de două ori mai intens,
timpul încremeneşte.
Priveşti omul pe care-l iubeşti şi-l găseşti neschimbat
pentru că inima ta îl știe.
Privirea ta intră în privirea lui, cum intră drumeţul pe o poartă cunoscută. Nu zăboveşte la intrare,
nu verifică numărul casei să ştie dacă a nimerit unde trebuie.
E adevărat.
Numărul „casei”,
pârdalnicul ăla de număr,
e mereu mai mare,
fără să reprezinte, în ochii altora, mai mult.
Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât reprezinţi mai puţin.
Dar nu pentru el.
Sufletul care-ţi iubeşte sufletul.
Ca două maşini care gonesc spre abis,
cu şoferii privindu-se,
complet neatenţi la drum.
Vitezele sunt perfect sincronizate...
sunt la fel de nemişcaţi unul faţă de celălalt
cum ar fi fost la o cafea,
de o parte şi de alta a unei mese.
Sufletul care-ţi iubeşte sufletul.
Ca două maşini care gonesc spre abis,
cu şoferii privindu-se,
complet neatenţi la drum.
Vitezele sunt perfect sincronizate...
sunt la fel de nemişcaţi unul faţă de celălalt
cum ar fi fost la o cafea,
de o parte şi de alta a unei mese.
Aşa văd eu teoria relativităţii.
Viteza luminii e singura constantă.
Viteza luminii e singura constantă.
