Până la 25, te surprind oamenii despre care afli că au două fețe. După 30, ești surprins când găsești unul sincer




Totul a pornit de la un mesaj al unei cititoare din Constanța: „Până la 25, nu ştii cum să reacţionezi când descoperi că un iubit are două feţe. După 30, te surprinde când realizezi că ai dat peste unul sincer!”
Îi răspundeam că asta se aplică destul de bine și la femei. Nu s-a supărat.
Totuși, e o mare problemă aici. Dincolo de râs. Dincolo de întorsătura reușită a frazei.
Cine suntem noi, dacă totul e așa de dual în societate? Dacă totul e așa de instabil în dragoste?
Există un mincinos și un mințit sau suntem mereu câte doi?
Există mereu surpriza că el are două fețe sau de-abia atunci survine egalitatea: că se potrivesc amândouă cu ale tale?
Să ne pierdem inocența e una, să ne pierdem încrederea în oameni e alta.
Să avem grijă să nu ajungem să ne ofilim înainte de a ne coace.
Așa cum mulți spun că nu vor mai iubi vreodată pentru că au fost trădați de o iubită. Una e să-ți pierzi încrederea într-o femeie și alta – să-ți pierzi încrederea în dragoste. Dragostea n-are nicio vină că mai umblă și desperecheată.
Eu, înainte să fiu cu adevărat fericit, am fost nevoit să pierd.
Da.
Am pierdut trei lucruri, dar nu le simt lipsa, deși atunci când le aveam mi se păreau minunate.
Am fost nevoit să-mi pierd autosuficiența. La 18 ani, chiar ai impresia că le știi pe toate. La 25, știi că habar nu aveai, dar ai impresia că ai învățat destul. Nu înveți niciodată destul. Rămâi deschis! Fericirea nu e ca poştașul și nu sună întotdeauna de două ori. 
Mi-am pierdut planurile făcute pe vârste. Mulți dintre noi am bifat unele lucruri pentru că era timpul lor, nu timpul nostru să le facem. Mi-a scris mai demult o doamnă: „La vârsta mea, mama avea un copil, iar eu am un amant.” Am publicat mesajul fără semnătură. Mulți oameni i-au sărit doamnei în cap. Afară, există studii despre asta: 50% dintre căsătorii se încheie cu un divorț. 30% dintre cei care se recăsătoresc sfârșesc tot printr-un divorț. Cred că a venit momentul să nu mai considerăm divorțul un eșec și nici pe cei care divorțează – demni de milă.
Am acum senzația că toți suntem prea bătrâni pentru certitudini și prea tineri pentru renunțări. 
Și nu în cele din urmă, am fost nevoit să-mi pierd mințile. Sigur că da, pentru asta a fost mai întâi nevoie să caut femeia capabilă să mi le ia. Cum nu știam că-mi trebuie așa ceva, n-am căutat-o. M-a găsit ea. Prea mult control înseamnă să mergi mereu pe aceleași drumuri. Între aceleași puncte. Cu același rezultat.


Mai devreme sau mai târziu, ajungi la concluzia că nu există nebunie mai mare decât viața obișnuită. 






Back to Top