Recunosc că mi-au atras şi mie atenţia: doi tineri îndrăgostiţi printre rafturile cu detergenţi îţi lasă impresia că pot spăla de unii singuri toate păcatele lumii.
Se ţineau unul pe altul atât de strâns de parcă urma să se producă o depresurizare a Mall-ului şi îşi doreau să trăiască împreună sau să îngheţe strâns lipiţi în spaţiu...
Din când în când el o săruta pe furate, de parcă ea ar fi putut să şi refuze ceva ce îşi dorea din toată inima.
Nu erau erotici în sensul în care văd eu erotismul.
Dar erau frumoşi şi în interior pariez că erau fierbinţi rău.
Noroc că nu aveau drum pe la zahărul brun că ar fi topit înapoi melasa şi rămânea alb să ne prindem toţi de şmecherie... eram atât de sigur că dragostea lor nu era la mişto şi că mai era puţin şi începeau să înmugurească până şi cozile de la mopuri încât mi-a fost greu să înţeleg femeia de aproximativ 45 de ani care s-a oprit să-i certe.
- Nu vă e ruşine! Sunt copii aici şi vede!
- Nu vă e ruşine! Sunt copii aici şi vede!
Gramatica nu mă deranja: e doar un cofrag în care să-ţi torni ideile... iar, dacă nu ai idei, toată educaţia rămâne o coajă goală.
Ce m-a speriat de-a dreptul a fost ideea că tandreţea consumată în public e ceva ruşinos. Copiii ăia nu şi-o trăgeau în public!
Atunci a venit replica lui:
- De ce? N-au voie să vadă decât certuri în familie?
Totală replica.
Voi ce credeţi?
E indecentă fericirea într-o lume dezamăgită?
E ca şi când ai merge îmbrăcat într-un palton din fripturi în Somalia sau ca atunci când ai în faţa ta la bancă pe unul care vine să depună o sumă egală cu cerditul tău când tu vii să ceri o amânare la rată?
Nu, serios? Egalitatea pe care ne-o dorim este întru nefericire?
