Am ieșit prin geamul de la o portieră. Nu știu care. Am văzut o ieșire și am țâșnit de parcă toată cabina ar fi fost plină cu apă și efectul hidraulic mă împingea afară.
Trebuie să trăiesc.
Am de ce!
Și am fost lăsat să...
Sunt în picioare.
Numărul de înmatriculare era cu susul în jos, din nefericire... cu tot cu mașină. Portbagajul pare suspendat deasupra capului meu. Îmi vine un gând care mă face să zâmbesc: ce-ar fi să încerc să-l deschid? Ar cădea toate peste mine ca măștile de oxigen din avioane.
Fac semn să se oprească cineva. Atunci nu știam cum arăt, dar acum mi se pare explicabil că nu prea s-au oprit.
Prima salvare.
Am tensiunea aproape perfectă. Toată lumea se miră că nu-s mort... de față cu mine. Aproape că mi-e rușine de ei, că-i dezamăgesc.
Aveam viteză?
Doamne! Întrebarea asta e ca aia cu: Te-ai tuns?... Nu... n-aveam viteză... am rupt doi pomi și m-am dat peste cap pe două axe doar așa... cu puterea voinței...
Aveam centură?
De obicei nu. De data asta am pus-o pe la Ploiești. Poate că mama n-a vrut să reîntregim familia așa repede și mi-a trimis un înger pe locul din dreapta.
SMURD-ul mă întreabă: Singur în mașină? Îmi vine să răspund că nu...
Aș da un telefon... Dacă l-aș mai avea. Cel mai probabil acum îl are altcineva. Cineva care nu crede în Karma...
...
Mereu crezi că asta se întâmplă altora...
A durat secunde. Îmi pun întrebări de o săptămână...
Ce-am făcut devine din ce în ce mai puțin important.
Important e ce voi face de acum încolo.
Death is fast, the only option is to live faster.
