O femeie care a pus mâna de curând pe Psihologie pentru oameni obișnuiți și mi-a scris că nu se aștepta să aibă atâtea revelații. Între ele și faptul că există și un prim volum pe care nu-l găsește.
Ea m-a întrebat inițial cum recunoaște un bărbat căruia îi e teamă de refuz.
I-am răspuns că TUTUROR NE E ESTE TEAMĂ.
Apoi am realizat că e necesar un articol tranșant.
Suntem bărbați. Suportăm mai ușor durerea fizică decât umilința. Și una dintre umilințele care ni se par cele mai grele este aceea când ne deschidem inima și diva se șterge cu ea la nas.
Ne punem singuri într-un fel de caste în funcție de femeile pe care credem că le putem avea și cele pe care nu le putem avea.
Nu le-am întrebat. Dar suntem cumva siguri.
Pe cele pe care le putem avea adesea nu le vrem.
Saltul este din ce în ce mai greu de făcut și îl fac numai nebunii.
Sper ca numărul lor să crească după această poveste adevărată:
El credea că nu și-o permite. I-a spus asta unui prieten mult mai avut, care s-a oferit să pună întrebarea pentru el.
Dar s-a răzgândit în ultimul moment și a pus întrebarea pentru el. Ca în telenovele, “prietenul” i-a cerut să-i fie cavaler de onoare la nuntă. “Dacă n-ai fi fost tu, nu ne-am fi întâlnit”.
Poate n-ar fi fost alt deznodământ nici dacă îndrăznea.
Dar o să trăiască toată viața cu gândul că teama lui de refuz l-a făcut să piardă de două ori.
Eu am pus de fiecare dată întrebarea. Sigur că atunci când eram refuzat mă simțeam prost o zi, două, poate chiar o lună.
Dar dacă n-aș fi pus-o m-aș fi considerat prost toată viața.
