Faptul că amândoi suntem nefericiți în dragoste ne poate face… compatibili?





Protagoniștii următoarei povești s-au cunoscut datorită mie sau din cauza mea, că nu sunt atât de sigur că e un lucru bun. 

Ea bea vodcă mai ceva decât un rus matur și era evident că nu avea pregătirea unuia. Nu-ți trebuie diplomă de psiholog să-ți dai seama când o femeie încearcă să înece în alcool amintiri care nu vor să se ducă. 

El nu bea deloc. 


Nefericirea lui în dragoste îl transformase dintr-un rebel… într-un angajat model. Când ne-am întâlnit la frizer am știut că e pe punctul să intre într-o depresie autentică! 
Avea plete de rocker supărat și a ieșit tuns regluamentar pentru anii aceia. 
Cu cărare pe dreapta. 
Era clar că nu-și mai găsea “cărarea”. 
În orice caz, nu pe cea dreaptă.

În problemele sufletului gândesc adesea ca un homeopat. Nu medicație, excitație. Cui pe cui se scoate. 

Prima lor întâlnire a fost exact cum mi-am imaginat-o. Au povestit mult despre ei, dar încă și mai mult despre acea parte din ei care plecase. Cum plecase. Cât a durut. Cum se împacă fiecare cu singurătatea. De aici și până la o propunere din partea ei să fie singuri împreună într-o cameră de cămin în Regie n-a fost prea mult drum. 

Dacă atracția fizică între ei era evidentă și explicabilă, în rest se potriveau ca nuca în perete. Unde peretele era el, care lucra în contrucții. Bărbat dur, mai în vârstă cu foarte puțin decât ea, dar mult mai încercat de viață, el ținea în frâu echipe de muncitori, furnizori care întârziau tot timpul și singurii care nu-l știau de frică erau arhitecții care mai veneau din când în când pe șantier. 

Ea visa o viață la Paris. Ar fi putut să o întrebe pe protagonista primei noastre povești dacă să ajungi acolo este suficient ca să te numești succes. E ca în bancul celebru care poate fi rezumat cam așa: “La Paris toți sunt extraordinar de culți. Până și gunoierii vorbesc franțuzește”. 

Recunosc că nu mă așteptam să-i mai văd după un an împreună. Sau poate am fost prea preocupat de viața mea ca să mă mai intereseze ale lor. A fost o perioadă decisivă în viața mea și tocmai îmi lingeam rănile din lupta cu minunata justiție din România când am primit o invitație. La nuntă și botez. 
Pe cartonul stropit cu ceară și pecetluit cu un sigiliu roșu ca pe vremuri stătea scris “Din dragostea noastră s-a născut… blabla blabla blabla”
Era clar că dragostea plutea în aer doar că amândoi își iubeau copilul și cam atât. 
La masa mea două “prietene” ale miresei comentau din spatele unor evantaie “originale de la Veneția”, dar în același timp “made in China”: 
-Ia uite-o și p-asta, e NF de nu mai știu când, dar pozează în marea îndrăgostită
-Păi nu e normal? De la sarcină?
-Sarcină pe dracu’. Sunt ca doi frați, nu-i vezi? 
-Măcar se înțeleg. Al meu nici n-a vrut să vină la nuntă. Nu mai iese nicăieri cu mine.
Nu e frumos să asculți ce vorbesc alții, dar recunosc că uneori ce nu e frumos poate să fie foarte util. 
În acest moment sunt unul dintre cuplurile cele mai sudate pe care le cunosc, dar ceea ce-i unește e mai mult un fel de frică în fața lumii sentimentelor care i-a mușcat o dată, ca leoaica lui Nichita Stănescu, de față. Nu se vede când ai cicatrici în suflet. 

Sunt oameni care au numele altor oameni scrijelite ca în coaja de copac. Cu cât trece mai mult timp, în loc să dispară, literele sunt tot mai mari. 

Au învățat amândoi să prețuiască liniștea. 
În loc de Paris, era bine și la Periș, 
în loc de posterele cu heavy metal puteau sta foarte bine tablourile cu angajatul lunii, 
iar în loc de sex… vorba lui: 
“Hai, măi, Radule, că sunt lucruri mai importante în viață! Avem un copil acum. Alte responsabilități. Și vezi că te contrazici, nu-l citai tu pe neamțul ăla în faculatate de zicea că “Omul inteligent apreciază lipsa suferinței”? Nu mă doare capul, știu la ce mă întorc. 

Prea mulți sunt împreună doar ca să nu fie singuri. 
Într-un provizorat care ține toată viața.


Acesta este un fragment din Psihologie pentru oameni obișnuiți. 
Al doilea volum. Singurul care se mai găsește. 


Back to Top