Astăzi vă spun doar una. Mâine, la cafea, avem timp de a doua poveste, nu?
Eram în liceu când am auzit prima dată expresia “femeile se îndrăgostesc de ce aud… așa că bărbații sunt obligați să mintă”.
Ca orice puști de liceu eram prin definiție CONTRA. Eu? Să mint?
Apoi încet-încet am descoperit politețea, acestă parolă universală de spart coduri feminine:) și am fost nevoit să-mi redefinesc ce înseamnă să minți. Spuneam adesea că eu “nu O MINT, eu O…MIT :)
Și viața era foarte frumoasă.
Eu, însă, n-am fost niciodată frumos. Nici ca adolescent, nici acum, când băncile mă sună mai des pentru un plan de pensie. Noroc că urâțenia stimulează vocabularul :)
Toți vor să te facă din vorbe pentru că vorbele există deja. Sunt toate în dex.
Nu există un dicționar al faptelor. Pe acesta îl veți scrie voi.
Toți își folosesc gura pentru că obosește mai greu decât mâinile…
Și chiar și pipăitul vine după vorbit :)
Și peștera din 1001 de nopți se deschidea la rostirea a două cuvinte. Așa se desfac și picioarele chiar dacă de multe ori e invers: ai nevoie de 1001 de cuvinte pentru doar… două nopți.
Prima poveste:
Suntem în anii 90. Din gașca mea de prieteni doar eu și încă un tip aveam relații la distanță și primeam scrisori. Așa era pe atunci: scrisori și telefoane interurbane cu fise de 3lei. Ce e drept, eu avem ȘI relații la distanță, dar și unele mai aproape: Republicii, Malu Roșu, ploieștenii știu despre ce vorbesc.
Numele prietenului meu era… stați un pic! Voi chiar credeați că vă spun numele lui? Ce blog e ăsta? :)) Suntem oameni serioși! Povestea se dezvăluie, secretele se păstrează.
Văzând că la mine scrisorile curg, iar lui fata îi răspunde din ce în ce mai greu, tipul și-a luat inima în dinți și mi-a propus să-i scriu eu fetei. Gândurile lui, cuvintele mele.
Era suficient de kinky încât să accept.
El îmi povestea despre ea și era mereu surprins că n-o remarcasem la nicio petrecere. Eram ocupat. Dar acum o vedeam prin ochii lui.
I-am scris mai bine de 10 scrisori. El le trecea “pe curat”. Mai dădea o bere sau o cola. Ce mai! primul meu contract pe scris. Public: Una singură. Scopul? Să rămână doi.
Poate n-o să mă credeți, dar 10.000 de likes nu fac cât un love in real life :)
Nu știu dacă i se părea riscant să mă întâlnesc cu ea, dar a avut grijă să nu se întâmple niciodată din momentul în care am început să-i scriem. Era un 3some intelectual :)
Am știut că am reușit atunci când au ales să dea amândoi la facultate în același oraș și tot atunci l-am întrebat de ce de câteva luni nu-mi mai arăta scrisorile ei. Oare de ce? Eu care știam planurile ei de viitor, pasiunea pentru fotografie, aparatul Krokus, fascinația pentru John Fowles (pe care l-a citit și el obligat-forțat) acum nu mai aflam nimic! Hai să vedem cine știe răspunsul?
Da, bine, normal că din ale ei “frigea hârtia”. Dar mai era ceva. Mi-a spus pe jumătate mândru, pe jumătate încurcat: Nu prea îmi mai scrie, dar îmi trimite niște poze!
P.S. Acesta e un caz fericit :)
Tu știi cine îți scrie?
Pe acest blog comentariile sunt dezactivate, dar le puteți face la vedere aici: https://www.facebook.com/raduefconstantinescu/
Dacă te ține :)
Pe acest blog comentariile sunt dezactivate, dar le puteți face la vedere aici: https://www.facebook.com/raduefconstantinescu/
Dacă te ține :)
