Doi bărbați care se întâlnesc în dormitorul unei femei se urăsc instinctiv. Chiar dacă unul dintre ei e virtual, dar permanent, iar celălalt real, dar doar în trecere :)
Un domn a pus o întrebare pertinentă pe facebook: De ce îi “cert” pe bărbați? Pe femei nu observase că le mai trimit să se vadă în oglinda aia care nu ne arată cum vrem, ci așa cum suntem.
Din păcate pentru el a continuat mai impertinent și mi-a luat fix 0,5 secunde să mă decid să-i dau block. Nu mai intru în polemici din 2013. Sorry bro, you’re like two years late :)
Totuși, la întrebare voi răspunde pentru că sunt sigur că mulți și-au pus-o. Femeile și bărbații răspund diferit la cuvinte. La tonul lor. Reacționează diferit la ceartă. Femeia se închide în sine când e certată, nu o schimbi, nu o ajuți și nu o educi așa. Mai mult, într-o ceartă față-n față ea simte agesivitatea verbală ca pe un preambul pentru o agresiune cât se poate de fizică. În informația ei genetică sunt prea multe amintiri cu femei care au fost întâi înjurate și apoi bătute.
Bărbatul în schimb, nu prea reacționează la aluzii. Noi ne batem “în glumă”. Asta fac și eu, îi stimulez bărbatului spiritul de competiție care pare să fie la început îndreptat contra mea după care, fără ca mulți să-și dea seama, va fi direcționat către el însuși. Puțini vor recunoaște că un text de-al meu i-a schimbat. Mulți vor spune doar că i-a părăsit nu știu ce iubită din cauza mea.
Greșit.
I-a părăsit din cauza lor.
Și - acuma spune drept - nu-i așa că te-ai purtat mai bine cu următoarea?
Secretul declanșării auto-competiției nu e doar un anume fel de scris, ci mai ales locul unde ei se întâlnesc cu textele mele:
Unu: Pe paginile femeilor de care sunt interesați.
Știu. E greu să intri curajos când vrei să tragi cu ochiul la pozele ei din Grecia și să dai peste un text al meu care chiar despre asta vorbește. Mai ales dacă ai o mână pe mouse și o mână în pantaloni. Ești nevoit să ți-o scoți că nu poți să citești cu sângele fugit din creier.
Doi: În răspunsuri la încercări de aburire.
Unele mai fin, altele cam prea direct, fetele le spun domnilor că poanta e veche și proasta nu mai e chiar atât de nouă. “Pe-asta o știu de pe un blog”… Vă imaginați ce urmează.
Trei: Cunosc și re-cunosc că mă cam indispun, mai multe cazuri în care soții și-au părăsit bărbații cu citate din mine.
Cu tot respectul pentru cititoarele mele, mi se pare teribil de trist să nu-ți găsești cuvintele tale într-un moment al tău atât de personal. Un pic de demnitate, ce naiba! Poate că nu toți știm să înjurăm, dar nici nu cred că ar trebui să o facem!
Așadar voi continua să apăr adevărurile în care cred. Cei pe care îi supără să facă bine și să se gândească dacă e bine să mă atace pentru asta, să se apere de ceea ce ei numesc “atacul meu” sau - în loc să se apere - să se schimbe.
Nu eu voi profita de pe urma acestei schimbări. Ci bărbatul care, în loc să-i viziteze fetei pagina de facebook, îi va vizita iatacul (un arhaism care demonstrează cât sunt de moș :))).
Iar în iatacul acela eu o va găsi cu laptopul închis și brațele larg deschise.
Parcă nu mă mai urâți așa de tare, nu-i așa?
