.jpg)
Mările au fost cândva munți
și tu crezi că o să ne țină cineva minte numele? :))
Frumusețea unei flăcări nu rezidă în cenușa pe care o lasă. Frumusețea este în energia pe care o risipește.
Când energia asta nu se risipește, ci se folosește, frumusețea dispare.
De-asta oamenii se strâng în jurul unui foc de tabără, dar ignoră focul de la aragaz.
Noi suntem materialele pe care focul le consumă.
Iar vorbele astea sunt scrise cu funinginea emoțiilor arse până la filtru.
O carte despre noi?
Ce rost ar avea?
Fiecare citește căutându-se pe sine.
Nimeni nu încearcă să înțeleagă autorul unei cărți de dragoste așa cum pe nimeni nu interesează dacă autorii de romane polițiste au omorât pe cineva. Nici ăștia care scriu despre dragoste n-au iubit chiar toți.
Nu. Cititorul nu încearcă să înțeleagă autorul. Nici măcar opera.
Toți încearcă să înțeleagă dragostea însăși.
Ce bine că nimeni n-a reușit până acum.
Gândește-te ce s-a întâmplat cu toate lucrurile pe care oamenii le-au înțeles pe deplin. Le-au înțeles și apoi le-au uitat. N-au vrut să le folosească. Au vrut să le stăpânească. Și nu există niciun lucru care să-și păstreze valoarea în momentul în care devine al tău. De când l-ai cumpărat, furat, primit cadou e deja în drumul firesc spre uitare.
În primele zile te mândrești cu el, în următoarele parcă n-ai loc de el, apoi îl duci în pod. Unde îl uiți până la prima curățenie generală.
Nici măcar pe ultimul drum nu ducem frumos lucrurile uitate.
Noi suntem în concubinaj cu înțelegerea iubirii. Uneori avem impresia că s-ar lăsa dusă la starea civilă, dar o așteptăm pe scări și nu mai apare.
Și e atât de frumos să mai existe și femeia, dragostea, vinul și alte lucruri care ne tot scapă.
Că de cele pe care le-am înțeles s-a ales praful.
