Eu vad subiectul asta unisex. Mai ales că nehotărârea e de gen feminin.
Ba vine, ba pleacă. Ba te vrea, ba te ignoră. Acum e pregătit, acum mai are nevoie de timp.
Nehotărârea e ca guturiul. Se ia. Nici tu nu mai ai o idee clară dacă îl vrei. De fapt îl vrei, dar nu aşa. Avem atâtea lucruri pe care le împărţim, dar parcă nu vrei să ai şi un bărbat ca transportul în comun.
Diferenţa esenţială între bărbaţi şi femei la faza asta este că bărbatul (dacă e bărbat) pune piciorul în prag! Mai închizi, femeie, de multe ori uşa asta? Uite că nu mă încălzeşte că mâine e iar deschisă!
De multe ori şi eu m-am grăbit să spun că, dacă nu e hotărâtă vrea altceva. Că dacă un domn te ţine în suspans eşti roată de rezervă. Aşa e în multe cazuri, dar nu suntem toţi făcuţi la strung după aceeaşi matriţă!
Adevărul este că mulţi avem scene pe care le recunoaştem şi nu vrem să le mai repetăm. Temeri pe care aşteptăm să ni le spulbere partenerul. Jumătăţi de pod pe care aşteptăm să construieşti şi tu cealaltă jumătate.
Ce-ai face dacă ţi-aş spune că în loc să dăm vina pe nehotărârea celuilalt, am putea să vedem ce am făcut noi să provocăm indecizia?
E adevărat, mie îmi plac bărbaţii decişi. Demenţii care nu stau pe culmile resemnării şi se aruncă plini de entuziasm cu capul înainte.
Atenţie. Nu cu inima. Cu capul.
Au gândit. Au decis. E greu. Nu contează.
Bărbatul furtună care tună şi fulgeră împotriva tuturor dacă e nevoie! Dar şi furtuna asta are o sursă. Un punct de plecare. O femeie care scoate nebunia asta frumoasă din om.
Lăsând la o parte escrocii sentimentali şi piţipoancele oportuniste, pentru noi, ăştia obişuiţi care ne dorim poveşti ieşite din comun, de cele mai multe ori luarea unei decizii are nevoie de o acţiune. A celuilalt.