Revoluţia care nu s-a văzut la televizor.

Darkness by JubliantJess

A început să mă enerveze „Lanţul amintirilor”... cu branduri gen Brifcor, Gume Turbo şi băut apă de la robinet. E plin mailul meu de ele...
Am senzaţia că se uită esenţialul: în 89 a fost o lovitură de stat. Singura revoluţie adevărată din vremea aceea a fost REVOLUŢIA SEXUALĂ.
Mai drag decât gustul de Brifcor îmi e gustul sărutului pe care-l aşteptai O LUNĂ! Azi nu mai aştepţi atât nici pentru un oral! Nu că asta ar fi un lucru rău...
Ne ţineam de mână câte două ore!!! Ne povesteam filme, ne dedicam poezii de Nichita... şi ne mângâiam ore în şir după care... veneau părinţii ei...

Pentru că tot v-am anunţat că reeditez Filosofia sexului, iată un fragment (ce prezentare sinistră, iată un fragment). În fine... sper să vă placă mai mult fragmentul decât prezentarea :))))

Ianuarie 1989. Nimic nu m-a pregătit pentru şocul revenirii la liceu după acea vacanţă de iarnă. După un proces gen comedia del arte, cei doi bătrâni după care se întorcea soarele în România au fost ucişi din motive bine întemeiate. Dictatorul nu mai era. Asta a fost formula agreată. Nimeni nu se mai temea de gloanţe. Lucrurile păreau să revină la normal. Dar nu mai exista un normal la care lucrurile ar fi putut să revină. În prima zi din trimestrul doi clasa arăta ca un pom de iarnă în care globurile colorate erau colegele mele, îmbrăcate fiecare cum avusese chef. Cele mai multe în rochiile croite pentru chefuri, sindrofii şi revelion. Diversitatea coloristică rănea pur şi simplu nervul optic, atâta vreme obişnuit cu bleu-marin-ul uniformelor. Machiate violent, adolescentele care au avut şansa să-mi fie colege păreau nişte curve. Cele mai multe nu aveau nici cea mai vagă idee despre cum ar fi trebuit să arate un machiaj “de zi”. Nici noi, băieţii, nu aveam, dar toţi am căzut de acord că ceva nu era in regulă: majoritatea păreau fardate de un daltonist pentru care excesul de roşu nu are nici o importanţă.
Cele mai multe fuste erau scurte. Un lucru bun. Şi foarte rău în acelaşi timp. Ierarhiile stabilite pe vremea sarafanelor se prăbuşeau. Cu picioarele la vedere, numerele unu, doi şi trei ale clasei cădeau în derizoriu. Aveam paisprezece ani. Cam toţi. La vârsta asta anatomia, Mama Natură sau Dumnezeu au decis că fetiţele au nevoie de pernuţe de grăsime pe fund şi spatele coapsei. Scobitorile clasei, privite ca anomalii pe “vremea comunismului”, jubilau.

La televizor jubila toată lumea. Adrian Păunescu nu era lăsat pe post. Alexandru Andrieş vindea mai multe discuri decât pot eu să număr fără să adorm. Surprinzător de bun din toate punctele de vedere, albumul lui, intitulat INTERZIS, avea trecere la toată lumea exclusiv datorită versurilor. Versuri scria pe atunci şi Dinescu. Mama îl iubea sincer. I-ar fi spălat puloverele. Şi lui, şi lui Iliescu, ceea ce poate să pară o contradicţie în termeni.
Din lipsă de timp, revelionul de la TVR dintre anii 1989 şi 1990 a fost extrem de reuşit: numai muzică, ore în şir. Numai artişti străini. Lambada înnebunise ţara.

1990 a început la fel de bine cu Taxidriver şi E.T. Probabil dornici să ajute, nişte domni din TVR, a căror identitate îmi va rămâne o enigmă, au sprijinit revoluţia sexuală cu câteva filme erotice. Unul dintre ele era chiar comentat de telespectatori prin intermediul subtitrărilor. Nimic nu s-a comparat cu sinceritatea mulţumirilor primite de la o unitate militară. Asta se întâmpla noaptea. Pe timpul zilei Caricaturistul Mihai Stănescu dădea interviuri. Blandiana la fel. Petre Roman vorbea franţuzeşte fluent, într-o convorbire telefonică în direct la televiziune. Cu un profesor de-al lui. Erau la modă intelectualii.

Intelectualii au rămas la modă până la prima mineriadă, când a devenit clar că nu se putea ca ei să fi făcut revoluţia. Nu erau “buni la bătaie”. Studenţi cu coastele rupte se văitau inestetic în timp ce Iliescu îi felicita pe mineri pentru spiritul lor civic. La noi în liceu fetele învăţaseră să se machieze şi nu mai arătau ca indienii Sioux în vreme de război. La modă erau blugii elastici care se mulau pe fese de mai mare dragul. Aveam erecţie şase ore pe zi. Vremea aceea a trecut.

Totuşi, nimic nu se putea compara cu pilula. Era însoţită de tot felul de legende: îngraşă, ucide, măreşte sânii, nu funcţionează la zece la sută din femei, n-am eu ghinionul ăsta. Pilula şi prezervativele, marfă de contrabandă până în 1990, au permis generaţiei mele să-şi înceapă viaţa sexuală mai devreme. Ocazie de care eu nu am profitat. Am profitat însă din plin de apariţia revistei Mapamond care, pe lângă documentare şi articole politice, conţinea şi poze color cu femei frumoase şi dezbrăcate. Şi acum mă excită mirosul de hârtie proaspăt tipărită.
În 1990 a început, fără îndoială, revoluţia sexuală în România. Şi alte soiuri de revoluţie, despre care vor scrie Pleşu; Liiceanu şi Ţurlea. Dacă mai au timp.
Discotecile s-au înmulţit în draci. Nici viruşii nu au o asemenea rată. Cluburi, baruri şi discoteci promiteau aventuri cu nemiluita şi nu mai închideau la ora 23.00. Nici nu mai ştiu în câte subsoluri nu m-am dus convins de un coleg sau altul că e populat cu fete singure. Mai puţin revoluţionar decât ei, mai „pămpălău”, reuşeam să plec întotdeauna cu cineva, pentru că fetele tinere – chiar mai tinere decât noi – adorau felul cum mă bâlbâiam când le invitam la dans.

„Iubita” unui bun prieten a început să danseze într-un bar de striptis încă din clasa a noua. La bară purta nişte chiloţi cu „aţă-n fund”. Alt termen nu exista pentru masele largi, populare. El s-a simţit jignit. Ea şi-a găsit un tip din „show-business” care o bătea periodic. Dansa cu ochelari de soare. Avea fese splendide şi buze de nu te puteai concentra la ce spune, iar profesorul de sport şi cel de istorie îi făceau tot felul de apropouri „fără chiloţi” în ore. Ambii au devenit aproape imediat clienţii barului şi am ştiut că ar fi vrut mai mult când unul n-a venit la şcoală o săptămână pe motiv de boală, iar celălalt a făcut-o etalând o frumuseţe de ochelari de soare. Mari. Revoluţia sexuală nu ne privea numai pe noi, mucoşii.

Videotecile au consacrat în doi timpi şi trei mişcări nume de actori greu de pronunţat la prima vedere şi prefixul „super”, bun de pus în relaţie cu tot felul de braşoave. Filmele propuse se lăfăiau pe coli ciocan scrise cu carioca şi purtau eticheta „super-acţiune”, „super-erotic” sau „super-de-casă”. La niciunul dintre aceste genuri lumea nu se masturba în săli, care erau pline ochi. Problema locativă avea să devină de atunci tot mai acută. În România începea goana după aur.

Cinematografele statului, departe de pudoarea pe care acum o propăvăduieşte Consiliul Naţional al Audiovizualului, au programat la repezeală două filme erotice poloneze. Unul dintre ele se numea „Porno”. A fost tradus „Nu vreau porno”. Lumea se pare că vroia, aşa că, după câteva spectacole ratate din cauza nehotărârii publicului, ambele pelicule au jucat cu casa închisă. „Porno” avea pretenţii exagerate. Străduindu-se să fie un film despre lume şi viaţă cu femei dezbrăcate şi contacte simulate, el a sfârşit prin a dezamăgi pe toată lumea. Mai puţin pe producători care s-au umplut de bani. Păcat de tinerele din el care, deşi nu convingeau ca actriţe, erau tare decorative.

Din nişte motive care-mi vor rămâne obscure, principala mea satisfacţie din acea perioadă erau vinilurile bulgăreşti şi ruseşti. Şi casetele pirat. Prima stare apropiată de orgasm am avut-o tăvălindu-mă pe jos ascultând muzică.
Şi muzica părea că se schimbase. Nimeni nu mai asculta români. Excepţiile erau foarte rare. Oricum, mare parte din piesele compuse în 1990 nu au decât valoare documentară. Din punct de vedere muzical sunt zero. Cele mai multe cântece care au făcut epocă erau creaţii mai vechi. Celebrul „Doamneeeee, vino doameneeee” al lui Sterian se numeşte de fapt „Nopţi” şi a fost compus în anii 80. S-a vrut mult în anul acela şi s-a putut remarcabil de puţin.
Revistele fără perdea au demonstrat că hârtia putea suporta mult mai mult decât ne imaginasem. De la Dostoievski am sărit la poveşti porcoase în care zidarii veniţi să facă o lucrare „calcio vecio” sau „bob de orez” ajungeau să copuleze în grup cu profesoara care îi angajase. La radio debutase o emisiune numită „Fără prejudecăţi”. Realizatorii ei făceau atâta băşcălie încât era extrem de agreabilă şi complet inutilă pentru că nu mai ştiai ce-i pe bune şi ce nu, iar sexul în sine părea o chestie de râsul curcilor. Cu toate acestea, nu ratam nici o ediţie.

Peste tot în jurul meu oamenii o luaseră razna. Şi eu în rând cu ei. De la bucuria pe care am încercat-o când mi-am putut cumpăra primul creion mecanic, ajunsesem la senzaţia greu de suportat că nimic din ceea ce ni se promisese nu se împlinea. Sau arăta mutilat caraghios. Noroc cu fetele. Ele se împlineau exact aşa cum trebuia. Sânii se rotunjeau, fesele începeau să însemne altceva şi vorbele lor deveneau din ce în ce mai îndrăzneţe. Vorbele... într-un ritm mai alert decât ar fi făcut-o pe vremea lui Ceauşescu. Sânii şi fesele... cel mai probabil, la fel.

În liceul meu – cel mai bun şi mai strict din Ploieşti, supranumit Bastilia – cărţile favorite erau „Pogoară-te Moise”, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” şi „Kama-sutra”. Aşa cum arabii foloseau cămile puse să tragă în sensuri contrare frânghiile legate de braţele şi picioarele unui condamnat până ce omul se rupea, aşa şi noi eram smuciţi de una sau alta dintre lecturi în toate direcţiile până când ne venea greu să spunem ce credem şi ce ştim. Cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem sunt întrebări la care nimeni n-a găsit răspunsuri irefutabile, aşa că noi nu ne complicam inutil existenţa.
Când simt nevoia să asemăn cu ceva revoluţia sexuală de la începutul anilor nouăzeci, singura comparaţie care rezistă este aceea cu fisiunea nucleară. Pentru cei mai slabi la fizică merge şi tradiţionala comparaţie de bar cu bila albă de la biliard. Toţi eram bile albe. Fiecare ins părea o sursă de dezordine. Nu era unul care să nu aibă idei sau – mai grav – informaţii care păreau de o importanţă colosală pentru viitorul omenirii. Un subiect despre care, de fapt, ţărilor mici nu li se cere niciodată părerea. Iar noi eram nişte oameni mici, într-o astfel de ţară. Din acest punct de vedere lucrurile nu s-au schimbat. Cât despre sex, acum se putea vorbi şi – mai ales – se putea face altfel. Toţi puştanii mergeau cu prezervative în buzunar la petreceri. Doar-doar. Puştoaicele păreau mai refractare la nou, astfel încât cele mai multe prezervative prindeau câte trei-patru spălări în buzunarul pentru brichetă al blugilor apoi trebuiau, cu regret, aruncate. Unul dintre cele mai grele momente era când trebuia să cumperi din nou. Revoluţionari de operetă, intram şi de cinci ori în aceeaşi farmacie până reuşeam să ne învingem jena.
Femeile care înţeleseseră deja că sexul e o plăcere îl serveau acum mult mai des, pentru că dispăruse tirania lui bebe. Mult mai subtilă decât cea de Ceauşescu, teama de un copil nedorit frigidizase femei din toate clasele sociale şi maternitatea părea o povară, chiar o obligaţie, sub legile RSR. Acum totul era permis, inclusiv avortul. Ca orice lucru oarecum nou, în 1990 şi 1991 s-a abuzat de această metodă, ginecologii fiind mai solicitaţi decât stomatologii.

Continuam să creştem odată cu ţara. Bunăstarea părea să însemne acum un video şi abonament la un centru de închirieri. Dacă pirateria ar fi fost băutură, România ar fi avut sânge în alcool. Nimic nu era legal. Şi nici ilegal. De vreme ce robinetul legilor nu exista. Şi nici nu avea să existe până nu s-au îmbogăţit elefanţii. Şi o mână de îndrăzneţi pe lângă. Filmele Made in Hollywood deveniseră mai influente decât profesorii şi părinţii noştri. Situaţie care acum nu mai pare nimănui anormală. Ele au introdus: ideea de gaşcă de cartier, conceptul de om de afaceri fără scrupule, modelul justiţiarului cu puşcă, artele marţiale de larg consum vorbite în engleză, isteria ţâţelor măsura D şi cultul pentru propriul corp.

Cel mai bun prieten al meu continua să fie o femeie. Folosesc cuvântul „femeie” în deplină cunoştinţă de cauză pentru că se maturiza cu altă viteză. Trăia mai repede. Cu fiecare poveste pe care mi-o spunea, respectul meu pentru femeie devenea o instituţie. Nu diavol, nu înger, doar o femeie din carne şi sânge fierbinte care m-a învăţat să le iubesc pe toate. Aşa cum era de aşteptat, revoluţia sexuală a anilor nouăzeci s-a încheiat pentru ea printr-o căsătorie începută foarte bine şi de care acum nu mai ştiu nimic. Pentru mine, în preajma acestui eveniment de-abia începea aventura. Cu un anunţ în ziar. Am minţit în CV şi am fost angajat DJ într-un club de pe litoral. Deşi eram un începător absolut, am reuşit să las altă impresie şi afacerea i-ar fi mers superb dacă pe patron nu l-ar fi furat toată lumea. Chiar şi aşa a fost destul de profitabil. Două zile şi două nopţi n-am dormit învăţând de unul singur cum să folosesc echipamentele pe care mă dădusem specialist. Era 1993 şi revoluţia sexuală începea – în sfârşit şi pentru mine. Totul s-a întâmplat pe “repede-înainte” şi, după trei luni la mare, nici maică-mea nu m-a mai recunoscut pe dinăuntru.

Oameni mai înţelepţi au observat demult că orice schimbare la nivelul societăţii se întâmplă ca o sumă de schimbări individuale. Fiecare e pe cont propriu. Aşa că mulţi au dezavuat, alţii i s-au împotrivit şi câţiva nici nu au observat revoluţia sexuală din anii 90, dar aceia nu sunt cititorii mei...

Foto: JubliantJess

Acest blog e în finala premiilor Radar de media. Dacă vreți îl puteți vota urmând acest link http://bit.ly/LGS2Zk. Punctul 8, categoria cel mai bun blog.
Back to Top