La 20 de ani relațiile sunt o mișcare browniană, posibilitățile – infinite, viitorul mai lung decât trecutul.
La 20 de ani greșelile nu mai contează la o săptămână după ce păreau de neiertat.
La 20 de ani moartea nu există.
La 30 de ani prețuiești lacrimile de fericire, rare ca florile de cactus, instinctele au ABS, ca frânele.
La 30 de ani tot romantismul are o doză de pragmatism.
La 30 de ani deja ai înțeles că eșecul nu e o glumă a unui Dumnezeu care se joacă iresponsabil cu destinul tău, ci sunt, de cele mai multe ori, o culpă comună.
La 30 de ani înțelegi că adesea ultima noapte de dragoste poate să devină lesne prima noapte de război.
Femeia se teme de necunoscut. Chiar și dacă necunoscutul are ochi albaștri, o gură de miere și e foarte bun la pat.
Sunt atât de multe care preferă să fie apreciate. Nu fericite.
Fericirea asta e de moment.
Da: Femeile sunt ca maimuțele, nu dau drumul unei crengi până n-au prins-o bine pe cealaltă.
Cred în fraza asta pe care am auzit-o prima dată după 30 de ani. Din gura unei femei senzaționale care conduce o companie spectaculoasă.
Conducea. În acel moment doar mașina. A spus fraza privind la drum, apoi s-a întors către mine și mi-a zâmbit. Parcă eram acel gay friend căruia poți să-i arăți fundul în cabina de probă. Dacă aveam 20 de ani mă fâstâceam sigur.
Mă revoltam ca Sabina împotriva ungurilor.
La 30 plus... n-aveam de ce.
Știam că e așa.
Ce e culmea? Eu cred că au dreptate.
E necesară o decantare a sentimentelor. Așa cum primul episod dintr-un serial e impus audiențelor datorită marketingului și noutății, apoi dezamăgește prin lipsa de substanță, la fel e și dragostea nouă. Incertă.
La 20 de ani incertitudinea e aventură.
La 30 e doar nesăbuință. Pentru că o femeie care arată din la 50 e subiect de știri. Un bărbat care arată bine la 50 și iese cu fete care de vârsta fiicei lui e doar subiect... de bârfă.
Voi susține întotdeauna curajul când primește OK de la minte.
Unblock life. Unfriend misery. Dar când inima te trage târâș, ia și creierul cu tine.
