M-a surprins că şi-a adus aminte unde stau.
A venit cu o sticlă de vin alb şi un pachet de cărţi de joc. Ştia că nu am. L-am privit prin uşa între-deschisă. Înăuntrul meu se ducea o bătălie așa că, până ce apele nu se calmau, nu aveam de gând să îl invit înăuntru.
Nu ştiam ce-ar fi mai bine: să îl fac să plece, dovedindu-i astfel că încă ţin la el sau să îl chem la mine şi să încerc să-l fac să înţeleagă că nu mai îmi pasă?
A fost remiză, la fel ca şi în jocul nostru de cărți. Sticla se golea repede, era de aşteptat, doar amândoi preferam să bem. Era mai periculos să vorbim.
Despre trecut şi aşa nu mai avea rost, iar prezentul era atât de confuz încât nici nu merita luat în seamă.
Ştiam de ce venise, iar el ştia că eu ştiu.
Ceea ce el nu ştia era că deja mă pierduse...cu mult timp în urmă. Acum nu ne mai aparţineam unul altuia. Doar el mie.
Am acceptat să îşi plimbe mâna stângă prin părul meu în timp ce cu dreapta desena fin cerculeţe pe coapsele mele. Nu l-am putut refuza. Spera ca noaptea să nu dispară de sub pernele noastre.
Dimineaţa urma să ne spună decizia finală. La lumina caldă a lumânării, mi se părea mai toxic decât ţigara lăsată de el pe colţul teşit al mesei.
L-am lăsat să îşi ia paltonul pe el iar el m-a lăsat să îi înod fularul, aşa cum făceam pe vremuri. M-a sărutat tandru pe frunte, semnul lui şi punctul meu slab, şi m-a strâns în braţe de parcă lumea avea să se sfârşească la picioarele noastre.
Lumea e OK și acum.
Maria Voicea.
