E ger si vantul se simte taios in obrajii arzand de emotie . Mergem timid
unul langa altul pe o straduta semi-intunecata. Imi povestesti ceva, Dumnezeu
stie ce, pentru ca nu te pot urmari. Simturile mele sunt alerte si iti urmaresc
indeaproape pasii, rasuflarea, felul in care umbra ta se atinge uneori de a
mea, reusind sa ma tulbure intr-atat incat simt nevoia sa ma desprind, fac un
pas in lateral si reusesc sa respir din nou. Iti aud inima batand, iti simt
pulsul in venele mele. Ma opresc. Buzele tale abandoneaza fraza
abia inceputa si se amesteca incet cu mine. E ca in visul meu… Chiar mai bine! Acum e real!
abia inceputa si se amesteca incet cu mine. E ca in visul meu… Chiar mai bine! Acum e real!
E cald si vantul adie bland. A trecut iarna. De mai multe ori... Mana mea
sta ghemuita in a ta, in buzunarul hainei tale, ca si cum niciodata, nicaieri,
nu a existat un loc mai potrivit pentru ea. Imi povestesti si acum ceva. Ador
sa-ti ascult vocea! Si sa privesc cum varful nasului ti se misca jucaus atunci
cand vorbesti. Ador profilul tau atat de masculin si nobil! L-am privit de
atatea ori, relaxat, pe fundalul pal sau viu colorat al fetelor de perna, in
intuneric, sau in lumina timida a razelor de soare ce patrundeau prin
fereastra, printre lacrimi de fericire.
Ma ridic pe varfuri si te sarut fugar. Mergem undeva? Sau doar nu ne mai
saturam de plimbare?
M-ai speriat candva cu zeii lui Jack London, din „When the Gods laugh”,
mi-ai spus ca nu avem scapare, ca in final… hmm… da… in final, noi vom pierde
si ei vor rade… Imi vine sa rad acum… Noi nu avem inceput sau sfarsit. De cand
ne-am gasit, viata se scurge dincolo de timp, in armonie si echilibru. A fost
nevoie sa te gasesc ca sa inteleg ca te cautam, sa te am, ca sa stiu ca ai fost
dintotdeauna in mine.
Da, sufletele au pereche, si tu esti ... sufletul sufletului meu. Depuis
toujours, dans mes reves…
Ramona Dobre.
