Pascal Bruckner a descris o pereche splendidă de fese în două pagini.
Oricât de bune, tot nu fac cât o mângâiere a operei de artă!
Susțin și semnez că în acest caz opera de artă era clar fundul, literatura nefiind mai mult decât... o copie.
Așa cum rochița nu spune multe pe umeraș, dar începe să-ți da idei pe trupul himerei.
Pot să-ți descriu o emoție. N-o vei înțelege cu adevărat decât atunci când o vei trăi tu.
Pot să-mi fac blog de călătorii, dar nimeni nu-ți poate povesti lumea... trebuie să o vezi cu ochii tăi!
Poți să te îmbraci în cele mai scumpe haine și tot să nu te simți bine... în propria piele...
Și... desigur... una e să-ți faci câte un triptic de cruci la fiecare biserică... și alta e să-l urmezi pe Dumnezeu.
Nu...
serios... povestește-mi un nud!
Mi-ar plăcea să știu cum o vezi tu, ca un pictor care are în loc de șevalet un laptop și în loc de culori... cuvinte.
Ar fi drăguț dacă ea ar știi că-ți pozează.
Nu! Nu aștept și fotografii ca să văd dacă textul și pretextul se potrivesc...
E ca în bancul cu soțul bancher care descoperă un nud al soției la o expoziție. Tipul se duce la pictor pus pe scandal: Ascultă, stimabile, când ți-a pozat soția mea pentru acest nud?
La care pictorul: nu mi-a pozat, am pictat-o din memorie :-)))
