Un rău necesar. S1 Ep.4


În dimineața aceea Platon s-a trezit foarte bine dispus. A pus de cafea apoi a dat drumul la televizor: pe National Geografic mai mulți lupi îl sfâșâiau pe un frate de-al lor, indezirabil din motive necunoscute.

Și eu care mă plângeam că am probleme, își spuse. Cafeaua era gata. Ca un făcut nu mai avea niciun fel de chef de ea. Ca orice dependent de cofeină se simțea oarecum încetinit, dar nu se putea opri să nu se gândească “de ce m-aș grăbi?...”

Există în curgerea oricărui destin căderi uriașe ca de apă, cascade dincolo de care nimic nu mai este la fel. Înaintea acestor căderi destinul pare că stă pe loc, ca o apă încremenită în fața golului. Destinul e ca o apă. Și apa e ca un om care se teme să sară. Dincolo... în ciuda forței care spumegă, apa nu pierde niciun atom. Adesea nici omul. Dar ordinea e alta și – ca într-un text – o virgulă schimbă totul, două cuvinte mișcate fac diferența dintre sublim și ridicol, o frază schimbată cu alta transformă viața în moarte. O mișcare lentă. Înainte de cascadă. Ca o privire aruncată înapoi  de copil casei părintești, ca o secundă de tăcere înainte să spui da, ca un minut de reculegere la mormântul unui prieten, ca un zâmbet prelungit care străpunge realitatea preotului, a gardienilor și a celulei, în drumul către plutonul de execuție. 

Platon nu se grăbea deloc. Ca și cum graba ar fi avut nevoie de un scop care nu exista. Dar căderea de apă era acolo. Simțea un huruit prelung, dar învățase deja că e liftul. Când urca, mai ales, se zguduia tot blocul. Se duse la fereastră. La acea oră lumea devenea un loc din ce în ce mai aglomerat. Toți oamenii aceia se grăbeau frenetic la întâlnirea cu un destin care nu se mișca. El stătea pur și simplu și totuși linia timpului alerga pe sub el în vreme ce liftul urca. Își imagină toată structura blocului făcută din sticlă. Oamenii de sub el erau niște cerculețe castanii cu mânuțe caraghioase, plutind pe deasupra covorului persan între scrin și masa extensibilă. Vecinul de deasupra urina, iar imaginea lui prin sticla din gând avea ceva eroic și persiflant la adresa întregii lumi.

Ascensorul se opri cu un geamăt. Patru băieți, dornici să ajungă bărbați, dornici să confirme și să multe altele de genul ăsta erau la ușa ex-legionarului. Unul s-a asezat în fața vizorului, ceilalți au încadrat ușa. Platon chiar nu vroia să răspundă. Nu era cu garda jos, nu scăpa nimic din vedere, dar, pur și simplu nu avea chef. Ca în “a 5-a de Beethoven”, destinul nu renunța să sune. Nici Platon nu se grăbea și decise că nu va deschide deloc. Nici măcar n-o să meargă până la vizor. Băiețașii ar fi putut să spargă ușa, dar preferau elementul surpriză. Platon își spuse că, dacă o mai aude soneria o singură dată, iese la cine-o fi pe scară. Dar nimeni nu mai sună. Căderea în cascadă s-a amânat. Platon a dormit toată ziua, dar spre seară era mult prea treaz. Situația trebuia remediată. În spatele Lamborghinionului era un BMW lat și  cam insistent. Parcă m-ar urmări se gândi ex-legionarul și coti brusc la stânga. Balena continuă imperturbabil înainte. Dar Dacia veche din spate în care acum băieții erau 5 îl urmări mai departe fără să-i dea de bănuit. Deși, din cauza greutății brigăzii înghesuite, devenise mai joasă decât lamborghinionul. Ambele mașini încetineau la fiecare denivelare. Dar numai una atrăgea atenția, ca o fată frumoasă la o întâlnire de babalâci. La fiecare sută de metri cel puțin un om întorcea capul după mașină, la fiecare stop cerșetorii îl venerau ca pe un zeu. Nici măcar nu încercau să-i spele parbrizul. Ar fi fost un sacrilegiu. Începea să-i placă situația.  Semaforul din față era blocat, toate culorile erau aprinse și se reflectau ca un curcubeu straniu în asfaltul ud. Un curcubeu verde, galben, roșu. Un covor roșu, galben, verde. Pentru el. Sau pentru Lambo. În autobuzul din stânga absolut toată lumea încerca să-l vadă. Ei bine, nu chiar absolut toată lumea... la un geam erau doi tineri care se sărutau cu pasiune. Pe ea parcă o mai văzuse undeva... infatuarea se sparse într-o mie de bucăți, ca un vas de porțelan trântit de perete. Ar fi făcut schimb cu pletosul ăla slăbănog fără să stea o clipă pe gânduri. Și-ar fi vândut și mașina și casa și sufletul. Dar diavolul nu-i făcea la acea oră nicio ofertă.  

Alis se desprinse preț de o secundă din brațele lui Ion. Curcubeul de pe asfalt îi deschise buzele într-un zâmbet. Cât despre mașina de 100 și ceva de mii de euro, nici măcar nu realiză că era acolo.

Back to Top