- Mi se întâmplă şi mie să n-am bani! Vezi inelele astea ale mele? Le mai las în gaj o zi-două până fac rost. Ce contează e că îmi revin. Platon nu înţelegea prea bine ce se întâmplă şi ce caută el acolo. Îl durea capul îngrozitor şi nu reuşea să-şi deschidă ochiul stâng. Insistă. Durerea îl convinse să renunţe la 3D… vedea estenţialul şi cu un singur ochi.
- Chiar săptămâna trecută am ieșit cu băeții la un club și nota a fost 60 de milioane...
- Chiar săptămâna trecută am ieșit cu băeții la un club și nota a fost 60 de milioane...
Cu jumătatea de privire rămasă îşi evalua interlocutorul. Adversarul. Inelele erau nişte ghiuluri imense. Agresive. Încet-încet îşi aducea aminte bătaia din bar. S-a lăsat distras de doi băieţaşi în vreme ce alţi trei stăteau la pândă. Oare cu ce îl loviseră în ceafă? Cu un scaun? Cu o bâtă?
- Acuma… uite ce se întâmplă… Se întâmplă că tu mi-ai distrus barul şi mi-ai lovit băieţii care era în legitimă apărare… Și ai furat o mașină de la unul din oamenii mei. Am arestat-o. Cred că ți-ai dat seama că eu nu merg la poliţie… poliţia vine la mine, îşi ia daru, pleacă. Dacă tu vrei să te duci la poliţie… pe lângă suta dă mii dă ieuro pe care dejea o ai datorie la mine, o să mai ai dă 100 de ori darul pe care o să-l dau că s-a deranjeat omu ăla să vină până la mine. Adică ajungi la 200 dă mii. La o dobândă de 1% pă zi, fă şi tu un calcul. Vin să-ţi iau casa şi ţie şi la tot neamu tău. Platon îşi dădu seama că zâmbea. Nici nu se miră când fu lovit în faţă.
Exact cum o maşină împinsă porneşte oarecum contra-naturii, la fel memoria lui Platon simţi lovitura ca pe un brânci şi legionarul începu să-şi amintească.
Exact cum o maşină împinsă porneşte oarecum contra-naturii, la fel memoria lui Platon simţi lovitura ca pe un brânci şi legionarul începu să-şi amintească.
Era imposibil să-şi aducă aminte ce n-a ştiut niciodată, aşa că prima lovitură nu exista decât ca senzaţie. Păcat. Era lovitura care a decis lupta. După ea amintirile nu erau asociate cu durerea. Parcă îşi amintea un film în care altcineva şi-a furat-o, nu el. Vedea lovituri caraghioase de picior pe care le-ar fi barat fără probleme dacă s-ar fi putut mişca. Îşi amintea barul, acoperit cu marmură, în care îl tot loveau oarecum ineficient... Barmanul dispăruse... Nimeni nu suna la 112... oamenii ar fi fugit, dar era clar că nu li se dăduse voie, ca să nu cheme pe cineva în caz că şi-ar fi revenit din groaza momentului... O scenă atât de tipică! Mai trăise câteva situaţii asemănătoare, civilii sunt laşi peste tot în lume. Iar militarii, peste tot mai puţin în trupele de elită. Unde cel mai adesea sunt nebuni.
Zâmbi din nou şi închise ochiul... Ştia că va fi lovit din nou. Lăsă fruntea puţin înainte chiar în momentul în care pumnul i-ar fi lovit arcada sângerândă. Mai mult decât o eschivă. Era ca şi cum ar fi dat un cap în gura unui pumn. Pumnul suferea, dar nimeni n-ar fi crezut că a fost o intenţie. Era o bucată de carne sângerândă. Şi era clar că nu vroiau să-l omoare. Cine le-ar mai fi dat banii?
Zâmbi din nou şi închise ochiul... Ştia că va fi lovit din nou. Lăsă fruntea puţin înainte chiar în momentul în care pumnul i-ar fi lovit arcada sângerândă. Mai mult decât o eschivă. Era ca şi cum ar fi dat un cap în gura unui pumn. Pumnul suferea, dar nimeni n-ar fi crezut că a fost o intenţie. Era o bucată de carne sângerândă. Şi era clar că nu vroiau să-l omoare. Cine le-ar mai fi dat banii?
- Luaţi-l din faţa mea şi arătaţi-i lacul. O să înţeleagă. Sigur şi-a mai furat-o gunoiul că stă bine pă pumn.
....
Dacă nu mai ești tânăr ai învățat deja să-ți faci relații știind deja cât de mult te ajută. Prieteni însă, nu mai poți să-ți faci știind cât de mult te încurcă uneori și cât de greu este să fi sigur că ai sau nu o prietenie... împărtășită...
Alis era tânără, deci oarecum proastă. Credea că depistează ușor minciunile și asta i se va dovedi fatal pentru că, la fel ca mulți tineri de vârsta ei, n-avea habar nici cine e ea, darmite cine sunt ceilalți. Iar minciunile pe care le credea erau, cel mai adesea, minciuni pe care le credeau cu tărie chiar mincinoșii de le spuneau. Nici ei neavând habar cine sunt. E ca atunci când ești sigur că poți să ajungi campion mondial la box pentru că poți să dai bine la sac. Sacul nu dă înapoi și nu se apără așa că ideea ți se pare din ce în ce mai plauzibilă. Ți-o spui ție. O mai spui și altora. Apoi ajungi să te iei la încăierare într-un bar și cazi ca secerat din prima lovitură.
Într-un bar era și Alis, înconjurată de 5 oameni care-i erau acum trei zile complet străini, dar pe care acum i-ar fi numit fără să clipească: cei mai buni prieteni. Fără să ezite ar fi ales ca părinții ei să se ducă dracului pentru a-și salva prietenii descoperiți de mai puțin de o săptămână. Din fericire Alis nu era Dumnezeu așa că nu alegea ea cine să se ducă dracului. Dar tentația era mare!... Pentru toți cei șase. Vorbiseră neîncetat cu pauze scurte cât trasul din țigare sau băutul din pahar. Despre ce? Despre ce vorbesc copiii cu școală și mai mult de 100 de cărți citite: despre ei înșiși; despre viață și scopul ei, dar mai ales despre relația dintre ei și scopul vieții. Surprinzător pentru mine, care am ajuns la concluzia asta mult mai târziu, Alis și prietenii ei s-au prins cumva, mai din bere, mai din altceva mult mai înalt, că viața omului, raportată la univers, nu are nici cea mai vagă semnificație. Încă mai strălucită ca deducție era continuarea: omul-normal, realizând cumva că universul e dezinteresat de noi, a ales să întorcă la rândul lui spatele acestui colos și să se prefacă, ei bine, că nu există. Nu puteți nega! Cei mai mulți oameni își duc viața exact ca și când universul nu ar exista! Există doar cercul nostru strâmt în care – culmea – eu mă simt nemuritor și rece. Ce răsturnare de situație... Luceafărul poate să facă toată noaptea tumbe pe-afară, Cătălin și Cătălina sunt ocupați. Se uită la televizor.
Dacă schimbi sistemul de referință multe acțiuni care par stupide încep să aibă sens. Lumea începe să aibă sens. Alis asculta însă ca vrăjită teoria unui poet în devenire care era deja un personaj în facultate. Chiar dacă numele lui nu era tocmai unul de legendă, Ghiță zis Vinul-de-porco, argumenta articulat cum, odată terminată faza cu universul, trebuie făcută o ierarhizare a tuturor scopurilor posibile și – pentru cele pe care nu le poți atinge singur – trebuie constituite societăți mai mult sau mai puțin secrete. Erau oameni care nu trăiseră degeaba? Desigur! Unii munciseră toată viața fără să vadă rezultatele, dar acum erau coloși, alți au avut o singură sclipire, un moment care-i propulsase cot la cot cu maeștrii. VDP-ul sugeră ca fiecare să pună pe hârtie, independent, 5 nume de oameni mari. Nu cred să fie o surpriză numele de compozitori și de filozofi, dar pe liste figura și Lee Oswald, ucigașul lui J.F. Kennedy, cot la cot cu Mao, Stalin și Ernesto Guevara. Am auzit oameni (majoritatea cam veștejiți) care spun că tânăra generație simpatizează cu icoanele stângii pentru că n-a trăit sub Ceaușescu. Ei bine, Ceaușescu nu era pe liste. Iar eu sunt de părere că dacă nu ești comunist la 20 de ani, n-ai inimă, dar vorba lui Churchill, dacă la 40 mai ești comunist, social democrat sau liberal, n-ai minte. Amuzant e că nimeni nu e sigur că Churchill chiar a spus asta... Nici el nu era pe liste.
Ghiță și Ion (alt nume de legendă) erau cei doi sori din campus. Fiecare cu admiratori și admiratoare, fiecare cu principii descoperite sau împrumutate după care erau convinși că lumea se ghidează. Sau ar trebui să se ghideze. Ion tocmai intra în bar înconjurat de adepți când VDP-ul, se înroșise peste măsură de ideile care-i păreau bune și de băutura sigur proastă. Ion nu bea alcool, nu mânca deloc carne și își plimba cele trei corpuri (fizic, energetic și astral) cu lentoarea unui maestru de aikido și conștiința propriei valori cum numai la șefii de post din comune mai găsești. Unii dintre cititori au înțeles deja că Ion era un guru. Poetul și gurul s-au privit o clipă cu un fel de ... compasiune: fiecare era convins că celălalt era un suflet pierdut. Alice nu lăsă deloc să se vadă, dar, deși era dedicată ideilor lui Ghiță cu mintea, trupul i-l cedase lui Ion cu doar o seară înainte. Perfect explicabil de vreme ce ezotericul nu mânca aproape nimic și era genul acela de tânăr emaciat absolut adorabil.
Ion avea o teorie interesantă potrivit căreia dacă Dumnezeu avea grijă de noi să avem ce mânca și ce bea, el putea să ne dea și răspunsurile corecte la examene. Totul era să-i intri în grații și să știi cum să-i ceri. Guru pretindea că așa trecea cu brio toate examenele, dar adevărul este că învăța pe rupte în puținul timp în care era singur. Cu o seară înainte nu prea învățase din cauza Alisei. În seara asta era obligat să renunțe la orice activitate asemănătoare pentru că un eșec la examen nu ar fi însemnat pentru el doar un Re. Miza era mult mai mare pentru că adepții săi ar fi putut ajunge la concluzia că Dumnezeu l-a părăsit pe Ion. Sau, mai grav, l-a pedepsit. Ceea ce însemna că, desigur, el – Ion – a căzut, a păcătuit, în fine, a făcut ceva care l-a expulzat din starea de grație în starea de normalitate. Iar pentru un tânăr student care își caută drumul, starea de normalitate este lucrul cel mai abominabil din câte există. Normalitatea duce pe drumul părinților tăi, pe care-i vezi cum au ajus și rareori vrei să le calci pe urme. Normalitatea este un noroi călduț în care prea mulți indivizi se antrenează pentru pământul care-i va absorbi. Normalitatea înseamnă să-ți poți vedea viața pe următorii 10 ani fără să te duci la ghicitoare. Desigur, nimeni nu vrea asta. Ion vedea cu ochii minții posibila lui decădere și o privea discret și cu o oarecare spaimă pe Alis. Fata devenea un soi de mostru! Un diavol! Deși o văzuse dezbrăcată și-i pipăise toate cele, acum putea să jure că sub părul negru se ascundeau cornițe, iar în blugi se înghesuia o coadă.
NU! Nu o va lăsa să-l distrugă! Decizia lui era luată. Oricât ar fi fost de greu, Ion era decis să o refuze în seara aceea. Din fericire pentru el, Alis era doar un om care nu putea să se bazeze că Sfântul Duh o să-i sufle la examen, iar în noaptea aceea avea de învățat.
