Un rău necesar. S1. Ep 3



Filmele cu mafia și documentarele poliției eșuează când e vorba să explice un aspect al lumii interlope care nu le scapă cântăreților de hip-hop. Să fie ăștia mai deștepți? Cert e că NU e în interesul nimănui să spunem cinstit că majoritatea celor care nu comit infracțiuni sunt pur și simplu prea fricoși sau prea proști pentru un furt cât de mic. Unii se tem de Dumnezeu, alții de ce ar spune vecinii dacă ar afla... cei mai mulți se tem de pușcărie. Oscar Wilde, scriitorul preferat al lui Alis, avea cel puțin o părere în comun cu frații Sitaru: to live within your means is a lack of imagination! Pe românește: să te întizi cât îți ține plapuma e un plan bun dacă ești prost. Fără prea multă școală, frații Sitaru reușiseră unde tatăl lor și cei doi unchi eșuaseră: nu mai lucrau pentru nimeni, era pur și simplu sectorul lor. 

Ce e drept, sectorul avea un primar ales din patru în patru ani, mai multe secții de poliție și circumscripții care trimeteau niște lichele în parlament, dar era „de facto” al clanului. Mult mai competitivă, lumea interlopă nu lâncezea patru ani: loviturile de palat erau acceptate și puteau surveni oricând, așa că Petrică a' lu' Sitaru tocmai urina pe un rival inconștient și privea în sus, către stele. Cum dușmanul era aproape în comă, iar frații îl așteptau la mașini, Petrică își permitea un soi de reverie: ce departe erau stelele și cum încadrau ele de frumos luna! Cititorii care au râs la faza asta au râs exact ca proștii. Pentru că Petrică era cunoscut ca un țigan fin și adesea își uimea prietenii cu povești și vorbe pline de tâlc. Mai ales după o sticlă de Chivas. Pe care, spre deosebire de cititorii care au râs aiurea, o putea bea singur. Și după ce o bea, coerența lui nu suferea  câtuși de puțin.

Petrică nu-l lovise deloc pe nefericit deși rivalul se lăudase de mai multe ori că o să-l lase fără picioare... Fără tragere de inimă, dar conștienți de puterea simbolică a gestului, frații Sitaru i le-au rupt  pe ale lui. Pișatul cald îl trezi pe nefericit din leșin. Printre dinți Petrică îi trase o înjurătură. Zdrobit la propriu, dușmanul se întinse grotesc să-i pupe pantoful de lac. Mormăia ceva greu de înțeles și împroșca la fiecare silabă cu salivă amestecată cu sânge. Era cam mult pentru Petrică, care nu suporta să-și vadă turul pantalonilor stropit cu sânge:
      Bă! Veniți unul și stigeți-i lumina gunoiului asta!
      De tot, șefu' ?
      Nu. E primul avertisment... Amenda...
       I-o stingem de tot la al doilea... adăugă și Ionel.
      ... și ultimul... să nu uiți asta, băi, distrusule! Aici cititorul poate
să remarce o anumită coerență de lexic între ceea ce am numi în general „niște țigani” și o tânără trasă ca prin inel, cu țâțe mici și craci superbi, dar, mai întâi de toate, bine educată. Ce făcuse educația pentru Alis? Simplu... Și Alis considera că 90% din oamenii din jurul ei erau „niște distruși”... dar ea nu îi numea niciodată așa cu voce tare. În linii mari, cam acesta este principalul beneficiu al educației. În toate cazurile.
         
În acea seară Petrică și frații săi au mers glonț să se spovedească într-un club. Ca de obicei după o asemenea acțiune. Pentru că erau siguri de succes, rezervaseră deja opt separe-uri. Zece erau toate. Mai sunt și alte băuturi pe lumea asta, dar Petrică nu suporta să-i miroasă gura așa că bea Chivas cu RedBull. Combinația favorită a multora, inclusiv a lui Platon care, deși vorbise franțuzește ani de zile, nu se împăca nici cu vinul, nici cu brânza.

Patronul localului s-a prezentat între comenzi să întrebe dacă familia se simțea bine. Gestul nu era cu mult diferit de al angajaților de la PizzaHut când vin să te întrebe dacă e bună mâncarea. Spre deosebire de aceștia, patronul era sincer interesat.
          - Ce și-ar mai dori domnii?
Ionel dorea o fată de la altă masă. Nu era în meniu, dar patronul se interesă cine era și îi trimise la masă o sticlă de Moet „special pentru Manuela”. Ce nume frumos... Ionel nu știa nimic de inițiativă, dar, cum șampania a dat rezultatul scontat, decise că o să pluseze la notă. Fata care nu era în meniu  acceptă să vină la masa domnilor generoși. Frumușică și gâsculiță, dar tot pricepea în ce se bagă... Deși era pentru Ionel, Petrică era cel care vorbea mai mult. Normal, el vorbea cel mai bine. În familia Sitaru Ionel dădea cu pumnul în vreme ce Petrică avea papagal. Teama dispărea încetul cu încetul, băuturile din fața ei deveneau din ce în ce mai apetisante, chiar și DJ-ul, care nici n-o băgase în seamă când i-a cerut o dedicație, a venit prietenos la ei la masă s-o întrebe ce muzică ar vrea să asculte. Asta era viața la care visase! Nu mai avea nicio ezitare. Când Ionel a condus-o pe ringul de dans nimic nu i s-a părut mai normal decât să simtă atingeri ca  un început de preludiu. Era pasul următor, iar ea se simțea deja datoare să facă ceva pentru ușa către lumină pe care acest domn de etnie rromă i-o deschidea. Deja simțea că simpatizează țiganii ca în bancul ăla cu ungurul care de juma' de oră era român... Alcoolul și muzica, dansul și luminile, totul contribuia din plin la starea ei de beatitudine. O lovitură neașteptată îi tulbură viziunea și îi afectă echilibrul. Era piranda lui Ionel, toată cu mâinile în părul ei... Neinspirată, Manuela se apucă s-o păruiască la rândul ei fără  să înțeleagă că țiganii sunt un fel de sicilieni pentru care familia „bate tot”... perplex și nefericit că trebuie să aleagă între cele două, Ionel alese cu inima de țigan și-i făcu rapid Manuelei ce știa el mai bine: îi „stinse lumina”...     
         

Back to Top