Un rău necesar. S 1. Ep. 2



Deşi se spune că rudele nu ţi le alegi, însă prietenii, da, Alis urma să stea în aceeaşi cameră de cămin cu două străine. Poate totuşi colegele de cameră erau mai degrabă ca nişte rude... că prietenii vin şi pleacă, nu gătesc la tine, nu trebuie să împarţi cu ei sifonierul, nu vin să bage în priza ta fragilă un reşou improvizat, mare cât toate zilele. Şi camera de cămin e tot un fel de compartiment de tren, care urma să le ducă pe cele trei cale de patru ani. Timpul... un fel de spaţiu.

Ca orice om care a primit ceva fără efort, Alis nu aprecia nicicum camera de cămin. Ceea ce aprecia însă era libertatea. O libertate care părea să promită orice, de la sex cu necunoscuţi până la candidatura independentă la prezidenţiale. Ca un prim semn al autodeterminării şi independenţei, Alis îşi lăsă bagajul nedesfăcut şi ieşi. Toate locurile de care avea să se plictisească erau acum, la prima vizionare, la fel de exotice ca Ulan-Bator-ul aşa că îşi rezervă timp egal pentru cantină şi clădirea Operei. Ce e drept în niciuna nu reuşi să şi intre, fiind în primul caz prea târziu, iar în cel de-al doilea, prea devreme. În mintea ei perioada aceea din zi era afectată de bucureşteni siestei, deşi adevărul este că puţini dintre ei îşi permiteau aşa ceva şi încă mai puţini ştiau exact ce înseamnă. Cu „lecţia” învăţată, Alis alese din ochi o terasă rustică, unde preţul unei cola nu putea da peste cap aşteptările. Își dorea să facă totul altfel decât acasă: ceru un pahar cu bere. Scaunul pe care stătea era chiar un buştean, iar masa se străduia să imite un trunchi de copac. Nici buştenii şi nici berea nu erau tocmai ce aşteptase de la capitală. Dar ceea ce o ucidea rapid era singurătatea. Să bei o bere singur, la o terasă plină poate fi o experienţă neplăcută, mai ales când simţi că, vrând-nevrând, ajungi să asculţi conversaţiile oamenilor de pe la alte mese. Din fericire oamenii de la proxima vorbeau despre filme mişto, pe care le văzuse şi ea. Simţea că poate să ridice două degete şi să intre în discuţie, cu siguranţa omului care şi-a descoperit egalii. Dar trei secunde mai târziu ideea i se părea deja stupidă, erau, poate, sute de mii de oameni care apreciaseră acelaşi film. Cu greu putea admite că era compatibilă cu sute de mii de oameni. Rămase la masa ei, pe buşteanul ei, contemplând totuşi acei oameni care ar fi putut sau nu să fie ca ea. Să fie ea.

Unul dintre băieţi o observă şi-i atrase atenţia discret uneia dintre fete. Mult mai puţin discret, ea îi răspunse că n-o cunoaşte, dând brutal în vileag întrebarea. Instantaneu cerea nota, plătea şi fugea, ca şi când fusese prinsă făcând ceva incredibil de ruşinos. Spre norocul ei, până seara deja se înţelegea mai bine cu una din colegele de cameră aşa că noaptea o găsi acolo unde studenţii chiar vor să ajungă: în club.

În vreme ce Alis bea, dansa şi iar bea, Platon îşi recâştiga din demnitate bătând la uşa prietenului care-i cumpărase casa şi maşina, apoi bătându-l bine chiar pe el... discuţia nu condusese la rezultatul scontat. „Prietenul” nu vedea nicio transformare la Platon, puştiul de odinioară, ca atare îl luase la mişto şi-i închisese uşa în nas. Pentru orice eventualitate. Exact ca la antrenamente, Platon a reuşit să-şi convingă prietenul că era o maşină de ucis şi că promtitudinea era singura soluţie dacă ţinea la viaţă. Întrebările legionarului erau simple: casa şi maşina nu păreau prea scumpe, unde erau banii rămaşi? Răspunsurile erau mai prompte decât servirea din clubul în care Alis dansa, bea şi iar dansa. În acelaşi moment, amândoi erau îmbiaţi cu droguri, Alis – ca „free-sample”, Platon, ca mod de plată. Alis nu refuză. Platon alese maşina prietenului, un Lamborghini Reventon de la care avea să pornească totul. I-am putea spune lamborghinionul lui Platon. Dar nu acum. Cine n-a condus una nu poate să înțeleagă cum drumul spre casă a devenit brusc o experiență ludică, chiar dacă Bucureștiul era la fel de trist. Păcat că nu prea exista acel acasă. Își dorea ca drumul să dureze cât mai mult. Și se decise să meargă acasă cu un ocol prin Sinaia. Singura parte bună când nu te așteaptă nimeni.
         
Dacă prin conştiinţă înţelegem un alter-ego care cenzurează acţiunile ego-ului, atunci orice om bun are dublă personalitate? Întrebarea o făcu pe Alis să zâmbească, apoi să pufnească şi în cele din urmă să râdă în hohote.


Aceeaşi problemă şi-o punea şi Platon, care ştia că logic ar fi trebuit să-i omoare pe toţi, dar femeia aceea speriată care privea totul imobilizată de panică într-un colț și copilul care plângea în hohote îi treziseră acel alter-ego numit conştiinţă care îl forţase pe Platon să nu cureţe casa deşi ştia că însemna un risc mai mare. La fel de logic ar fi trebuit acum să se mute şi să-şi schimbe identitatea ca să evite represalii de la poliţie sau recuperatori, dar nu avea de gând s-o facă deși era sigur că ex-prietenul îşi va reveni şi va căuta o formă de răzbunare. Total neaşteptat pentru un public obişnuit cu clişeele despre soldaţi, ex-legionarul se gândea la nişte versuri de Omar Khayyam în care poetul arab se plângea de falsitatea prietenilor. Timpul era de partea lui, benzina, nu prea. București – Sinaia – București egal două plinuri. Era foarte binedispus când survola aeroportul Băneasa pe podul bine luminat. Parcă zbura. Fericirea stă până la urmă și în lucrurile mărunte, se gândi zâmbind.

Ajunsese aproape de „casă” când un cerşetor îi ceru o ţigare şi nişte bani. Platon nu fuma, dar se simţea generos aşa că – fără să aibă cea mai mică bănuială – comise a doua greşală: după ce că parca o exotică, îndesă în mâna cerşetorului o hârtie de o sută de dolari. Ţiganul trist, cu un ochi scurs ca de câine bătut, rămase efectiv înmărmurit şi strânse cu putere mâna care dădea pomana. Instinctiv legionarul gândi arăbeşte „Când ţi se întinde-o mână, înainte de-a o strânge/ gândeşte-te că poate te va lovi într-o zi”. Ţiganul îl petrecu cu ochiul sănătos până în faţa scării anoste unde sportiva îşi făcu loc între două neinteresante care costau împreună cam cât un set de jante de-ale ei. Platon spera într-o hibernare. Dar Dumnezeu sau poate doar oamenii aveau alte planuri pentru el. În scurt timp în faţa peşterii ursului îşi vor face apariţia oameni-lupi aţâţaţi de mirosul unui sânge cu totul aparte numit bani. Platon se trânti în pat îmbrăcat şi adormi aproape imediat în ceea ce credea a fi prima noapte liniştită.

Alis era mai aproape de adevăr. Venită de la club pe picioarele ei, reusise să refuze toate invitaţiile la sex: „Nu din prima seară aici” era planul şi până acum, în ciuda unei ţigări cu haş sau tocmai de accea, planul era executat perfect. Problema erau colegele ei, care avusesera clar alt plan. Deşi extrem de surprinsă, în timpul scurt dintre aprinderea becului şi apoi stingerea lui grabită, Alis-cea-castă reuşi să conceapă două planuri pentru a ieşi din situaţie: le vom nota cu A şi B. Planul A era să A-prindă din nou lumina şi să fie A-rţăgoasă, A-furisită, A-ntipatică, oarecum A-tipică și să-i dea pe băieţii cocoţaţi în paturile suprapuse A-fară. Alese însă planul B. De frică. Din proprie experienţă ştia cât de rea poate să devină o femeie care scapă satisfacţia printre degete. I s-ar fi dus numele de frustrată şi de NF. Planul B presupunea un grad de actorie la care mai toţi proştii se pricep: se prefăcu B-eată. Probabil că exageră puţin pentru că simţi cum niciun cuplu nu-şi relua îndeletnicirea. Se opriseră să o privească atât cât se vedea la lumina vagă care intra pe geam. Nu vroia să ofere prea mult circ pentru că nici un renume de beţivă nu i se părea un bun început. Îşi denigră mai puţin mişcările şi (cu un zâmbet care nu se putea decât intui) îşi scoase pantofi şi pantalonii. Ştia ca daca şi-ar fi scos tricoul băieţii n-ar fi oftat. Aşa cum luminează razele lunii preţ de o clipă te-miri-ce prin poeziile lui Eminescu, aidoma lumina artificială de la stâlp binevoi să se reflecte în pielea ei întinsă pe carnea tare. Pe când se strecura în pat auzi clar un „porcule!” şi zâmbi din nou. Putea acum să schimbe ultima parte din planul B, în care se prefăcea că doarme, cu un somn adevărat.
Back to Top