Cunosc oameni care nu s-au certat niciodată. Probabil pentru că nici n-au vorbit de-adevăratelea...

Într-un film, după o ceartă cu spume, unul dintre protagoniști îi spune celuilalt: Tu ai senzația că ne certăm, dar noi abia cum vorbim!

Dacă amândoi aveți personalitate, 
dacă niciunuia nu îi e atât de teamă că pierde ce nici nu știe că de fapt nu are, 
dacă TE INTERESEAZĂ PE BUNE CINE ESTE OMUL DE LÂNGĂ TINE, 
e absolut imposibil să nu vorbiți în contradictoriu!

Uneori mai tare...

E o iubire cu năbădăi sau e singurul fel de iubire adevărată, nu știu. Eu numai de-astea am avut...

Prefer să mă cert, decât să mă prefac că e bine.

Prefer să strig în afară, decât să mă încovoi înăuntru, ca o lumânare penibilă.

Prefer să nu găsim niciodată intersecția dintre sufletele noastre, decât să nici n-o caut.

Și nu vorbesc acum de puncte comune gen: amândurora ne place vinul demisec...

Vorba Paraziților... Nu înghit în sec, înghit în demisec...

Unii vor spune că nu ești maleabil... eu voi crede că vrei să te știe...

Unii vor spune că o relație cere compromisuri. Absolut. Dar compromis nu înseamnă să lași de la tine! Ci să lase AMÂNDOI un pic. 
Pic cu pic se face marea. 
Chiar și marea iubire. 

Vrei să ne certăm pe tema asta? I’m your man.