Cineva tare drag mie mi-a zis azi... De ce nu scrii ce e pentru tine fericirea? Un text luminos, fără pete de realitate imediată... O lumină puternică... genul de lumină care ucide umbrele.
Nici pentru oameni în general, nici pentru mine... Chiar NU știu ce e fericirea!
Știu doar cum se simte...
E gustul acela pe care vrei să-l păstrezi în gură, mirosul de care nu-ți speli cămașa, senzația că vârfurile degetelor tale au pipăit himera. E senzația că lumea are un rost, că viața are o direcție, că timpul nu e o consumabilă arsă inutil.
Ai ochi de drogat și mișcări de dansator extatic, insolența tinereții și senzația de împlinire a artistului matur după ce și-a văzut capodopera ridicată la rang de etalon pentru omenire. EȘTI CHIAR TU UN ETALON PENTRU OMENIRE, IAR SEMENII TĂI NU POT SĂ ASPIRE DECÂT LA ONOAREA DE A-ȚI FI EGALI!
Și nu... nu ești regele lumii. Nici un Dumnezeu mai mic. Ești unul la fel de mare și de puternic, care alege să nu se ridice la cerul tuturor ci să locuiască într-un cer personal. Un taumaturg care nu face minuni decât pentru o singură persoană. Un poet care scrie o opera prima dintr-un singur nume.
Îmi pare rău că nu știu să vă spun ce e fericirea. Nici pentru omenire, nici pentru mine.
