La început sunt părinții.
Ai voie sau nu ai voie... să faci ceva, să guști ceva, să-ți dorești... altceva...
Apoi sunt prietenii...
Ei chiar nu au habar mai mult decât tine, dar au câte o părere despre orice!
Să faci aia e cool,
să guști ailaltă e marfă,
să-ți dorești altceva...
e o trădare!
Urmează profesorii. Care nu reușesc niciodată să te învețe ce știu. Te învață ce sunt… și de multe ori sunt din ce în ce mai puțin.
Apoi iubitele. Care vor să te păstreze și adesea să te customizeze...
Sunt ca niște mame:
Vor să te păzească de pericole.
Vor să te păzească de curve.
Vor să te păzească de viață...
pentru că viața e așa imprevizibilă și lor le place stabilitatea.
Mă bucur că primul meu job nu a avut gustul acela metalic de zăbală pentru cai. Eram DJ! Viața putea să fie mișto. Eu nu trebuia să cer nimănui voie să fiu altfel.
Oițele albe intrau în discotecă să se murdărească, iar eu eram pensula înmuiată în negru.
Dar nu era revoluție... nu era decât o vacanță de la propria viață unde se întorceau, unde își doreau în continuare să fie respectați, unde îi mințeau pe alții și se mințeau pe ei înșiși așa cum poate și eu mă mințeam că sunt oaie neagră sau – dacă beam mai mult – chiar păstor...
Păstorul oițelor rătăcibile...
Eram pe dracu :)))
Văzute de sus, toate turmele de oi corporatiste au fix formă de rotiță dințată.
Ce mai deziderat împovărător ne-au pus în cârcă părinții... mereu atenți la ce spun vecinii despre ei. Mamele noastre mereu grijulii cu imaginea lor de familie în afară... ca o vază care se spărgea mereu, dar pe care o lipeau cu grijă de fiecare dată când ieșeau din casă și o purtau ca indiencele... maiestuos... pe cap... cu fruntea sus și zâmbetul satisfăcut că în ochii tuturor erau în rândul lumii.
Și chiar erau.
Fiecare purtându-și nefericirea ca pe o lenjerie intimă... niciodată la vedere...
Să fii în rândul lumii
Ce tristețe!
Foto: M0THart
