O seară care a început acum 6 ani.

Cineva mă întreba cum e posibil să iei 3 premii foarte flatante după ani în care n-ai câștigat nimic.

Nimic mai fals. Nu au fost ani în care nu am făcut nimic.

În anii aceia s-au câștigat premiile de acum: Seara de joi, 23 octombrie 2014 a început cândva în 2008.

Poate chiar mai devreme.

200?

Când am decis pe o bancă de lângă ProTV că trebuie să scriu o carte care să schimbe bărbații. Să trag o linie electrificată între aroganță și personalitate, între mitocănie și masculinitate.

Atunci mă gândeam să schimb vreo 2-3… Modul era de o subtilitate cu metodă în nebunia ei: principala țintă era femeia. Femeia care să-și găsească respectul față de sine însăși privindu-se prin ochii mei. Un bărbat care a greșit mult de tot.

Atunci credeam că ar fi mișto să se vândă 1000 de exemplare.

Acum mă gândesc la 10.000 și mai am puțin.

Atunci credeam că ar fi mișto dacă aș avea o mașină cu care să merg la job.

Acum am două și nu mai e nevoie să merg la job deloc.

Sunt mulțumit?

NU.

Un carnet de cecuri NU este o biografie. Vreau ceva mult mai important decât banii, chiar mai important decât aceste premii de care (de ce să fac pe interesantu’) m-am bucurat enorm.

Vreau acum fix ce voiam în 2005 sau 6.

Doar că acum nu mai vreau mai mult și mai repede. Și știu și cum.

Sunt multe mișcări feministe care au dăunat mai mult femeii decât toate bancurile inventate de misogini, așa că - atunci când am fost întrebat cum văd eu rezolvarea războaielor dintre bărbați și femei - am răspuns simplu: prin fraternizarea cu inamicul :)))

La Gala Premiilor VIP am văzut mulți bărbați care știau deja asta fără să-mi fi citit cartea. Femeile lor străluceau (fără să fiu răutăcios, în unele cazuri chiar la propriu), ei erau mai în formă (se știe că simpla prezență a unei femei care îți place ridică nivelul de testosteron produs cu până la 30%) și nimeni nu fuma de nervi între două telefoane.

Soprana Alexandra Coman a fost printre premiante. Și Leslie Hawke era acolo, la fel de determinată să facă România mai bună. La naiba, ne trebuie mai mulți români ca ea, dar ce te faci? Că poate explicația este tocmai faptul că NU e româncă.

Eduard Irimia, cu biletele de Geneva în buzunar, a vorbit despre cucerirea Europei.

Vladimir Drăghia era la noi la masă. Numele noastre puse chiar față-n față ca și când urma să ne batem. Slabe șanse. Sunt mai multe lucrurile care ne apropie.

Am avut o companie demențială cu Simina Brădeanu (make up artist extraordinaire) și Florian Ghimpu puși pe glume toată seara. Dan, Oana și Claudia le-au cântat în strună.

Apropo de strună: Mi-a plăcut muzica!

Pe scenă au cântat exepțional Cristi Horia și Emilian Gheorghe (When violin meets guitar), urmați de Iris!

Mi-a plăcut că au fost premiați artiști de teatru și copii talentați la științe exacte cu nume imposibil de pronunțat după un demisec. Știți voi, copiii aceia cu care se mândresc politicienii când iau premii afară, pentru ca mai apoi să dea bani tot pentru biserici, că școlile pot să mai aștepte.

Firesc, de murit, murim toți. Indiferent dacă am luat sau nu BAC-ul.

Nouă, românilor, nu prea ne ies evenimente elegante fără s-o dăm un pic în too glam. Acesta a fost.

Felicitări organizatorilor. Nu, nu pentru bunul gust de a mă premia pe mine :))) Sunt oameni care cred că toți cei care-i contestă sunt proști, iar cei care-i laudă sunt minunați. Nu fac parte din această categorie. Îi felicit pentru normalitate. Pentru longevitatea revistei. Și nu în ultimul rând pentru că au strâns tablouri pe care să le doneze unui cămin de copii complet renovat.