nesemnat. nedatat.



Poate că nu vă așteptați la așa ceva, dar scriu o carte cu povești pentru copil. Nu pentru copii, că e doar pentru al meu. A mea. Povești pentru Mădălina. Cu un pic de twist... majoritatea devin povești pentru oameni mari. Uneori îi biciuiesc pentru că au rămas mici... nu copii! Oameni mici.

În povești, pe vârful unui munte tronează un palat atât de strălucitor încât la poale se vând ochelari de soare... ca să te poți uita la el...

Avem ceasuri magice cu trei indicatoare: pentru orele bune, orele rele și orele fericite. Desigur, primele două se mai mișcă ele cum se mai mișcă... dar cel de-al treilea, fix cum sună cornul din Mistrețul cu colți de argint... foarte puțin.

Avem de asemenea trenuri care merg pe fundul oceanelor în rețele de căi ferate care nu se văd niciodată pe Discovery...

Un personaj leagă toate poveștile... e un ponei cu copite de diamant, care a fost oferit încă înainte să se nască, unui grăjdar, în loc de simbria pe un an... Înțelegerea trebuia să fie o escrocherie, pentru că veterinarul palatului îl avertizase pe Padișah că iapa neagră va naște un pui mort... Puiul se naște bine mersi și are copitele din diamante de foarte multe carate...

Iată un foarte mic exemplu. Finalul este varianta alternativă pentru oameni mari, cea pentru copii are un happy end moderat...

Poneiul cu copite de diamant a ajuns într-o țară în care culorile aproape că lipseau. Nu creșteau flori, pentru că oamenii de prin partea locului stabiliseră prin lege, cu mult timp în urmă, că numai plantele utile trebuie cultivate. Eficiența era mare și totuși nu prosperau și nici nu erau prea fericiți cu atâtea plante anoste, dar bune de mâncat. Dacă ar fi păstrat măcar pomii cu fructe... ar fi avut flori și culori primăvara...

Singurele vopsele pentru orice, dar mai ales pentru haine erau extrase din niște melci care trăiau la marginea mării.

Cum era de așteptat, melcii de albastru și verde erau pe cale de dispariție, cei de roșu, mai insistenți, colorau încă multe din hainele oamenilor bogați, iar melcii de roz, o mutație degenerată din roșii, erau preferații doamnelor de la curte.

Pentru oamenii săraci, cei care culgeau de fapt melcii colorați, nu mai rămâneau decât țesăturile goale, albe, crem sau gri. Se poate spune că în acea țară culorile sau lipsa lor îi separau foarte clar pe bogați de săraci.Dacă părinții săraci se obișnuiseră, copiii jinduiau la culori, așa că preferatul lor era curcubeul.

Ca un făcut, nici curcubeul nu venea prea des, așa cum nu trag în general niciunele la omul sărac.
Poneiul cu copite de argint era tare trist. Ar fi făcut ceva, dar nu știa ce. Norocul îi ajută mereu pe cei care vor să facă, așa că fix când se dădea mai tare de ceasul morții ce și cum să facă... a apărut un ditamai curcubeul! Era un curcubeu dublu sau două curcubee gemene, cum doriți... iar poneiul cu copite de diamant a fugit cât a putut de repede spre locul unde unul dintre curcubee întâlnea pământul.
După mai bine de o oră de alergat, poneiul reuși să ajungă la capătul curcubeului care tocmai se pregătea să-ți strângă catrafusele și să plece.

Poneiul îi povesti de-a fir a păr viața lipsită de culoare a oamenilor din țara cenușie.

Apoi primul curcubeu îi povesti celui de-al doilea.

Poneiul era convins că un curcubeu știe multe despre culori, că doar sunt numai culoare! Dar... așa cum toți oamenii au inimă și totuși nu știu mai nimic despre ea, la fel și curcubeul știa și nu prea știa... despre culori.

Cum se fac?

Habar n-avem. Ale noastre sunt direct din lumină. Curcubeele erau la fel de neajutorate și de puțin vinovate că există... cum nu sunt copiii vinovați sau de lăudat pentru viața lor. Vina și-o cunosc doar părinții și zâmbesc când se gândesc la ea...

Așa că poneiul la mai alergat o oră ca să se întâlnească... cu părinții curcubeelor: soarele-marele și apa-plângăcioasa.

Soarele avea treabă să ardă pe unii, dar apa, ca orice mamă, l-a ajutat pe ponei. S-a transformat într-o ploaie magică și a dizolvat curcubeele în goana picăturilor ei spre pământ.

Cugreau picături de culoare luminoasă, așa cum vezi numai cu ochii închiși, când ai un vis minunat, așa cum au copiii din ce în ce mai puține pe măsură ce cresc. Și totul, nu numai hainele copiilor care dansau în ploaie, dar și casele, străzile și mai ales viețile oamenilor din acea țară s-au umplut de culoare. De nu mai puteai să-i deosebești pe săraci de bogați, ci doar pe fericiți de nefericiți, așa cum ar trebui să fie normal.

Ce happy-end senzațional ar fi fost acesta, dacă omul ar putea vreodată să trăiască doar cu ce-i cade din cer.

Dar nu. Omul trebuie să-și construiască propriile aripi și să-și creeze propriile culori.

După plecarea poneiului cu copite de diamant oamenii din acea țară nu s-au întors la flori, n-au făcut nimic să perpetueze culorile primite, până când acestea s-au ars la soare și au devenit mai întâi palide, apoi și mai palide, iar la final amintiri...

Cred că și acum mai privesc către cer și se roagă la ploaia care va veni. Dar o asemenea ploaie minunată nu mai vine. Și nici nu va mai veni. Niciodată.

Back to Top