Un tânc m-a întrebat care-i diferenţa dintre curaj si tupeu. Aşa cum cizmarul n-are ce încalţa, iar popa n-are credintă, eu m-am trezit fără cuvinte. Pentru că problema era mult mai complicată când trebuie să o explici unui copil.
Aşa că am tăcut un pic, după care i-am răspuns cu "vorbele mele": tupeul e ceva ce te ajută ca, după ce ai dat doi fraieri la o parte (ca sa ajungi la ce crezi ca-ti doresti) să mai dai de-a berbeleacul înca doi, aşa, pentru că ştii ca poţi.
Cât despre curaj, el se manifestă când unul dintre fraieri, deşi stie ca l-ai tăvălit rău de tot, se ridică şi luptă mai departe. Şi asta nu ca sa-şi recupereze locul. Ci pentru un principiu. Iar principiile, se ştie, sunt în general doar niste fraze rostite răspicat... la o bere.
Nu numai ca puştiul m-a privit ciudat, dar parintii lui nu o mai lasă nici măcar pe fiica mea să se apropie de el in parc...
Pe mine însa m-a starnit într-atata analiza acestei dihotomii, încat am început să mă gândesc la definitii mai bune. Definitiile nu sunt însa specialitatea mea, eu fiind convins că vine apa şi le ia. Şi pe urma altii fac... altele mai mari şi mai frumoase.
A trebuit totuşi să-mi adun tot curajul pentru a cauta un exemplu al acestei virtuţi care să fie mai presus de orice dubiu. Deşi sunt pasionat de istorie (sau poate tocmai de-aia), nu consider că exista macar un luptator emblematic care să fie exemplul perfect de curaj: cei mai multi aveau un mobil palpabil pentru care luptau sau se aflau faţă în faţă cu doua feluri de moarte şi-l alegeau pe cel mai demn. Si martirii religiilor pot fi pusi la îndoiala, pentru că ei credeau într-o promisiune, viaţa vesnică de dupa moarte, care-i facea de exemplu pe daci sa sară în suliţe de mai mare dragul...
Şi atunci mi-am adus aminte de Michelangelo. Şi de curajul în artă. Domeniu care este el insusi într-un soi de contradictie cu materialismul care pune in miscare istoria. Iar Michelangelo a demonstrat un curaj nebun pictand nespus de frumos barbati goi in biserica. Ce-i drept, Papa Pius al IV-lea a ordonat sa se picteze niste haine pe trupurile unora dintre ei, munca pe care Michelangelo n-a făcut-o.
Cum s-a gasit un alt pictor pentru asta, se pare ca artistul i-ar fi transmis Papei: "Să se ocupe Sanctitatea-Sa de schimbarea oamenilor, că schimbarea unei picturi e lucru usor".
De ce am totusi senzatia că exclamati deja: "Doamne, ce tupeu!"?
