Din păcate oamenii nu au etichete.
Dar li se pun etichete.
Spre deosebire de comerț, unde etichetarea se face de către profesioniști care știu foarte bine produsul, oamenii se trezesc cu etichete puse de unii care nu-i cunosc. Are și bârfa profesioniștii ei. Și mâncatul de căcat are profesioniștii lui. Coprofag profesionist. Cum sună! Aproape demn!
Mulți și multe se trezesc cu etichete de la oameni care nu-i suportă.
Care n-au reușit să le intre în grații.
Care n-au reușit să le intre în pat.
Oare eticheta de oameni li se potrivește ăstora?
Și asta nu e tot. Dacă un produs are uneori o listă interminabilă de ingrediente… oamenii dau oamenilor etichete leneșe, scurte, de un singur cuvânt.
Golan, curvă, țigan.
Poponar, țăran, ONG-ist. (Da, pentru unii ONG-ist e o insultă).
Gras, urâtă, sărac.
Ciudat cum în țara asta eticheta de “sărac” e o rușine.
Dar cea de “hoț” e pe plus.
Chiar dacă plusul hoțului este minusul altcuiva.
Orice român e un roman. De aventuri, de dragoste, de război și mult prea des de călătorie. Pleacă și nu se mai întorc. Își scriu mai departe viețile în engleză, italiană, spaniolă.
Până și eticheta unui roman e mai lungă de un cuvânt. Chiar și romanele proaste sunt proaste fiecare în felul lui.
Pentru că nu au etichete (corecte) haideți să nu mai judecăm oamenii înainte să încercăm… să-i cunoaștem.
