Singurul lucru pe care nu poţi să-l mai repari.


Viaţa nu e un roman, să ştii când eşti aproape de ultima pagină. 
Personajele nu sunt clar împărţite. Pozitive. Negative. 
Sunt oameni care ţi-au făcut un rău care, paradoxal, ţi-a folosit.
Oameni care au avut mereu intenţii bune, dar te-au tras în jos. 
Oameni pe care ai vrut să nu-i mai vezi şi de care acum îţi este dor.

1977. După cutremur. O mână fermă de fost pugilist împinge un căruţ împrumutat. 
Eu am doi ani, el 37. Avem tot timpul din lume.
Astăzi ratez ieşirea din sensul giratoriu de la Arcul de triumf. Nu mai avem timp deloc.
L-am iubit şi l-am urât cu intensităţi egale. 
L-am condamnat acum 20 de ani, dar am continuat să-l ajut. Am amânat să-i spun că l-am şi iertat. Prea mult.
Acum regret că nu i-am spus niciodată că ţin minte şi momentele noastre bune. Când încă nu ştiam să citesc şi se transforma în audiobook-ul meu personal Jules Verne, când ieşeam la fotbal în spatele blocului sau mergeam pe stadion. Când m-a dus la sala de box sau când a făcut un “ceareu” să-mi cumpere acvariu. 
Poate că i-am spus prea des ce nu-mi plăcea la el, dar din egoismul lui am învăţat eu empatia şi din aroganţa lui de şef de promoţie am învăţat modestia prin efectul oglindă.
Am avut multe să-i reproşez. Şi i le-am spus pe toate. Am amânat mulţumirile ca pe un desert surpriză, care vine prea târziu, când omul s-a ridicat deja de la masă şi a plecat.
Îmi doresc enorm ca voi să nu amânaţi. Ce zi frumoasă e astăzi. Dar soarele străluceşte inutil când nu are cine să-l mai vadă.
Un proverb arab spune că orele abia se târăsc, dar anii trec flugerător.

Back to Top