De unde vine obsesia asta pentru sâni cupa D?
De unde goana după buze care fac imposibil un zâmbet cu două înțelesuri?
De ce să-ți scoți de bună voie și nesilită de nimeni două coaste?
Cine decide standardele frumuseții?
Revistele glossy? TV-ul? Come on!!
Și în antichitate s-au gândit standarde pentru frumusețe, dar au existat mereu cel puțin două. Pentru bărbați, de exemplu, anticii glorificau frumusețea lui Apollon în rând cu cea a lui Heracles. Diferiți ca... de la cer la pământ, că doar unul era zeul luminii și al poeziei, iar cel de-al doilea se caftea cu monștri aici jos, pe pământ. Amândoi erau considerați etaloane de frumusețe masculină.
În Renaștere n-a fost gagiu care să ia în mână o daltă sau un penel și să nu vrea să ajungă la formula frumuseții supreme... S-au stabilit proporțiile ideale ale corpului, apoi au trecut la chip. Cum ei erau diferiți, formulele au ieșit... diferite. Ei și-au dat seama că treaba nu merge așa...
Au trecut niște sute de ani... n-ar fi trebuit să evoluăm? Să ne ducă mai mult capul?
Chiar crezi că beauty se scrie cu b de la botox?
Chiar crezi că e firesc ca toți bărbații să-și dorească aceiași sâni? Eventual unii uriași, ca două airbag-uri care, în loc să te salveze, te îneacă?
Hai să facem puțină matematică...
Teoria reducerii la absurd: toate femeile sunt la fel, au ochii albaștri, sunt blonde, corp suplu, cur bombat, sâni cupa D, buze de sweet dreams. Lăsând la o parte faptul că ar trebui să-i pui o etichetă ca să știi care e a ta... cum ai justifica față de alții sau de tine de ce o dorești pe ea și nu pe alta?
Ce e drept, n-ai mai auzi niciodată întrebarea: ce are ea și nu am eu...
Frumusețea nu trebuie să fie standard pentru că frumusețea este o anomalie. Singura noastră șansă dacă vrem să generalizăm această anomalie... e să îndrăznim să fim fiecare frumoși în felul nostru.
