Nebunia cea mai mare este o viaţă obişnuită. Care înseamnă de cele mai multe ori un soi de şerbie a oamenilor în aparenţă liberi să aleagă orice drum...
Iar tu, care ai o singură viaţă, n-o rişti de teamă să n-o pierzi, nu ţi-o arăţi de teamă că-i prea mică, ba chiar o îngropi pe ascuns de teamă să nu ţi-o fure.
Într-un fel sau altul, protejând-o n-o mai ai!
Legile lumii zdrobesc oasele din aripi pentru că sunt legi strâmbe impuse de frică. Susţinută de diverse documentare care demonstrează că toţi temerarii eşuează. În vreme ce „fireştii” primesc drept premiu pentru moderaţia lor insipidă o bătrâneţe liniştită. „Bătrâneţe liniştită!”. Ce alăturare nepotrivită de cuvinte! De unde atâta calm în preajma acestui turn care se înalţă şi se lăţeşte până acoperă cu totul lumina care încălzeşte? Ce poate să facă planul de pensii în faţa imploziei cărnii?
Frica şi speranţa sunt două bice de culori diferite care crestează la fel de adânc. Chiar nu v-aţi dat seama?
Oamenii cu scaun la cap compătimesc dementul care se leagănă frenetic de la stânga la dreapta în metroul care-i hâţână şi pe ei la fel între casă şi serviciu. Chiar dacă nu trăiesc nici în afara programului mulţi dintre ei sunt convinşi că au „experienţă de viaţă”. Niciodată chiar lucizi, legănaţi în compartimentele-cătuşă, pălmaşii de toate felurile şi-ar dori să trăiască veşnic pentru motive care chiar îmi scapă. Poate le-ar mai trebui o mie de ani pentru credite.
