Mă mir că una dintre cititoare mi-a scris că se așteaptă să-i dovedesc contrariul. Mai ales că ea s-a prezentat ca fiind una care a fugit, deci avea creier.
Dragostea justifică multe lucruri injuste, dar n-am spus niciodată că asta e bine.
Dragostea poate să compenseze multe minusuri, dar până la urmă chiar nu-ți mai dă cu plus.
Când ești ca un jucător de poker dependent, care nu se poate ridica de la masă și care tot speră să-i intre o mână bună, e clar că deja ai pierdut tot. E doar o chestiune de timp. Dă-ți singur un șut în fund care să te ajute să faci pasul înainte. Oricum o să ți-l dea ea... și o să doară mai tare.
Când ai genul acela de relație toxică în care ești tot mai prieten cu barmanul care te alimentează și tot mai străin de prietenii tăi e clar că trebuie să fugi. Chiar și pe două cărări în același timp.
Când ești lângă un bărbat pentru care nimic nu faci bine indiferent cât de mult te străduiești, nu trebuie să te străduiești mai tare. Ci mai puțin. Și mai ales în altă direcție.
Când ești cu o femeie căreia trebuie să-i dovedești mereu ceva și ți se pare că frumoasa cu biciul te ajută de fapt să progresezi... întreabă-te de ce la curse ia mereu premiul jocheul, nu calul. S-ar putea să înaintezi... în direcția greșită.
Dacă ai toate motivele să fugi, fugi!
Dacă doar dragostea te mai ține, ca un fier de ancoră înfipt direct în inimă, rupe-te! Te va rupe mai rău risipa anilor. Pentru că nu toți anii sunt full options.
Mai dă-o focului de dragoste că nu trebuie să fie o pânză neagră pe ochi și tu să crezi că joci baba oarba când ești de fapt în fața plutonului de execuție!
Ideea e să faci lucrurile din inimă, dar cu cap.
