Iar tu stai și te uiți.
Eziți...
Te gândești la riscurile unui nou eșec. Cu cel vechi erai obișnuită.
Te gândești la vrabia din mână... și gardul pe care stă cioara pare prea abrupt. Cum abrupte sunt cuvintele pe care trebuie să le spui tu dacă te-ai decide să te rupi. Abrupte scările pe care ți-ai coborâ istoria recentă împachetată cu grijă și pusă în geamantan. În cutii.
Dar... nu... nu ne place nefericirea.
Când nici nu pot spune că aveam un blog... mi-a scris o fată care mi-a citit cartea.
Pe vremea aceea aveam mai mult timp și am vorbit un pic despre problema ei. Părea atât de simplă de la București...
...simțea că se topește când intra un anumit domn în cameră...
...și nu mai simțea nimic pentru domnul ei...
Care.. în fine... nu greșise nimic.
O ceartă. O palmă. Ceva... cât de mic... interesul pentru altă femeie... orice care să justifice plecarea.
Ea a plecat până la urmă. Și a fost bine. Știu zeci de cazuri în care schimbarea a funcționat fie și numai pentru că oamenii aceia aveau nevoie de o schimbare.
E imoral?
Poate că trebuia să rămânem în continuare la televiziunea alb-negru... a fost imoral să renunțăm la televizorul acela Diamant din sufragerie.
Uneori schimbarea e evoluție. Nu știi ... până nu încerci.
Nu e ciudat că acceptăm ușor ideea că sistemul osos se schimbă complet din 4 în 4 ani... președinții vin și pleacă... dar sentimentele... atracția... inefabilul acesta... trebuie să fie mai statornic decât fierul cornier.
Fă-ți planuri de viitor, dar conștientizează că trăiești în prezent. Eternitatea nu e alrtceva decât o zi care se tot repetă.
Cât despre povestea cu Făt Frumos și Ileana care au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Și eu vreau.
Poți să crezi în miracole. Nu să te și bazezi pe ele.
Foto: Fort-o
