Mao a fost o personalitate controversată. Pleonasm... nu există personalitate necontroversată.
Întrebat într-un interviu cum se simte că a făcut ditamai China comunistă, el a zis: de-abia am reușit să fac comunism în jurul Beijing-ului.
Fiecare avem prieteni, cunoștințe, mergem la unele terase, le evităm pe altele.
Mergem la teatru să ne etalăm hainele sau mergem să vedem o piesă.
Parcăm unde trebuie sau pe linia de tramvai.
Ne înjurăm sau ne abținem.
Facem curte sau facem laba. (ooops... nou report?)
Construim noi ceva sau dărâmăm ce a contruit altul.
Murmurăm că lumea e nașpa, că ne-ar plăcea să fie mai bună, dar jucăm același joc cu toți nesimțiții, egomaniacii, profitorii, pentru că așa e lumea... și nu se poate altfel.
Noi suntem altfel... vai... săracii de noi... dar nu putem să ne exprimăm.
Am putea... dacă lumea ar fi mai bună. Sau dacă am avea milioane de euro... atunci să vezi filantropul latent cum s-ar urca pe limuzină să împartă bani și volume de Marin Sorescu în vreme ce mulțimea și-ar arăta prin zâmbet... Trei dinți din față!
Nu. Noi nu suntem omul acela bun care nu se exprimă. Suntem oamenii aceia nașpa care pun în continuare în mișcare roțile aceste mașini de tocat.
Nu ești ceea ce gândești. Ești ceea ce faci.
Fiecare acțiune a noastră schimbă lumea în rău sau în bine. Un truism. O axiomă. O banalitate. O știm cu toții... n-o facem... majoritatea.
Și totuși... există Clujul.
Un oraș unde lumea nu se strânge ca la urs la un eveniment pe bază de invitație să vadă dacă nu cumva se poate trece de gărzi; unde nu am fost nici măcar o dată ars la notă; unde apfelstrudelul e la fel de bun ca la Viena (jur!) și unde un taximetrist îți prezintă orașul cu mândrie... deși sunt și acolo gropi... destule!
Genial a fost un tip care i-a spus Muzei inclusiv că tocmai atunci trec pe strada cu cele mai multe curve din oraș, dar pe el nu-l interesează pentru că nevastă-sa are, la 45 de ani, un corp și niște sâni tari... minune Dumnezeiască.
Să-ți trăiască, omule!
La Cluj se strâng 12 mii de oameni la un festival electro.
La Cluj vine Paul Kalkbrenner.
La Cluj sunt cu certitudine și probleme, corupție, furturi, omucideri, că altfel n-aveau închisoare și nici poliție.
Și totuși... au fost momente când îmi era un pic jenă că sunt repezit și slobod la gură.
Povestea cea mai tare a fost însă una care poate să pară... mică. Mic era și protagonistul. N-avea milionul de euro, dar pentru mine a fost un mare filantrop.
Eram pe terasă la Bistro Viena. Facebook tocmai închisese pagina Filosofia Sexului. Vorbisem cu Otravă să mă liniștesc. N-a mers.
Am încercat varianta cu o masă bună.
La terasă vine spre noi un țigănuș care vindea lavandă. Înainte să deschidă puștiul gura...Muza îi trântește scurt și răstit un: NU!
Dacă țigănușul era de București, acum povestea continua cu o serie interminabilă de înjurături. Cel de Cluj a zis doar: Nooo, vorbește frumos...
Am început să râdem amândoi. Pagina pierdută? Nu mai conta. Oamenii care ne urau... n-au contat niciodată... important era să nu fim noi ca ei...
L-am chemat înapoi... Lavanda costa 3 lei. I-am dat 5...
S-a întors din drum să ne dea restul!!!
Am refuzat... Atunci el a mai așezat un buchețel lângă Muză și a zis fără urmă de ranchiună... E bună și dacă o pui în apa din cadă... calmează...
Îmi venea să-l pup.
Iubeam ieremediabil Clujul.
Foto: Arhivă personală.
