Unde sunt doi oameni, unul trebuie să fie șef, iar noi, bărbații, presupunem că suntem miezul.
De partea noastră, se află atât de multe! Forța fizică și istoria, societatea și chiar… femeile. Femeile care, din postura de mame, cresc bărbați convinși că toate celelalte femei sunt curve, superficiale şi că trebuie ținute din scurt. Mamele acestea de băieți sunt singurele sfinte, singurele care prețuiesc valorile familiei și – în general – singurele care pot să aleagă grâul de neghină atunci când vine vorba de… iubitele iubiților lor copii. Cum să nu crească bărbatul cu ideea că, acolo unde sunt doi oameni, unul trebuie să fie șef?
Cum să nu credem noi, bărbaţii, că ni se datorează supunere?
Ești căsătorită? Îți aduci aminte în biserică? Preotul, această secretară a lui Dumnezeu care-i triază corespondența, a spus că bărbatul trebuie să fie cap femeii.
Ca parte a unei societăți care a pus bărbatul în pole-position.
Iar pole-position-ul este cel mai bun loc pe grila de start într-o cursă.
Aici e poanta: dragostea nu e o cursă pe care să o câștigi, e o cursă în care cazi.
Și în care alegi să rămâi.
Iar dacă noi suntem mai puternici, ele, delicatele, și-au dezvoltat talentul persuasiunii. Suntem o masă manipulată, iar sociologia ne învață că nicio masă manipulată nu-și dă seama de manipulare: e convinsă că-și urmează și-şi impune voința proprie.
De mii de ani, bărbatul propune, iar femeia alege.
Lucrurile nu se vor schimba. Și dacă intru la șeful meu cu trei propuneri de campanie (ca viteaz copywriter ce sunt), iar el alege una dintre ele, se numește că face ce vreau eu?
Lupta asta de orgolii, așa cum se duce ea în tranșeele din dormitoare și pe câmpurile de luptă din sufragerie, consumă prea mult timp și prea mulți nervi. Propun un armistițiu. La masa din bucătărie.
Unde sunt doi oameni, nu e nevoie ca unul dintre ei să fie șef.
E chiar atât de greu să îi conducă pe amândoi dragostea?
Doi oameni pot să împartă o casă, dar numai doi oameni care se iubesc pot face ca acel loc să însemne acasă.
