Inoportună mai e fericirea asta. În loc să te ocupi de probleme, uiți că există.
Incomodă mai e și dragostea. Nu poți să răspunzi în nicio unitate de măsură cunoscută la întrebarea Cât de mult mă iubești? Să fie simplu: uite dragostea mea, trei kile șase sute, rămâne așa?
Greu de acceptat mai e îndrăgstitul. El zice că e în lumea lui. Prietenii zic că e în lumea ei. Doi oameni care se privesc mereu în ochi... nu întorc ei spatele întregii lumi?
Iar ăștia care scriu despre dragoste, cât de enervanți sunt ei că nu urmăresc firul logic. Dragostea e ca viața: se naște și moare. Și rareori moare în amândoi în același timp.
Inima e un cimitir de speranțe îngropate. Un panou ca la liceu, cu promoțiile, unde ai poze cu toate iubitele. Fiecare parcă a fost în altă viață.
Sufletul?
Un bordel cu pereți din hârtie.
Ni se văd intențiile difuz, ca într-un joc de umbre de la japonezi. Chiar! Mai ușor înveți japoneză decât dragoste.
Dragostea asta pe care o aștepți căutând-o.
De ce să nu stai pe loc și să se miște ele? Să se miște ei? Să se miște planeta până ajungi cu scaunul de birou până la Capul Bunei Speranțe.
Aștepți să iasă foile din copiator și te gândești cât ești de original. Uneori mi se pare că toți suntem trași la un xerox imens unde nu s-a mai schimbat de multă vreme toner-ul. De aici diferențele. La mine nu mai aveau negru și văd totul în roșu.
Am căutat o femei de alb să ne amestecăm culorile într-o Vie en rose.
Ai venit tu cu albastrul tău și îmi e rușine să îmi mai arăt toate gândurile în public.
Îmi faci bine sau îmi faci rău? Te ridic sau te cobor?
Ne facem lumea noastră când ne privim în ochi, întorcând spatele lumii măsurabile în kilometri și kilograme.
Sunt exploratorul care descoperă mereu ceva în tine.
Ești pictorița care mă vede mereu altfel. Mama ei de estetică a urâtului. Estetica iubitului.
Da. M-am plictisit să socializez, vreau să comunic.
Prefer să îmi justific eșecurile prin cele mai frumoase revoluții pierdute, decât să îmi măsor succesul în portrete de oameni morți. Portofelul meu arată ca o galerie a personalităților uitate. Toți se uită la cifre. Niciunul la nume. Caragiale e pe aia de o sută, dar puțini ar da o sută ca să vadă un spectacol de teatru scris de Caragiale.
Da.
Ne privim în ochi și întoarcem spatele lumii. Care ne poate pupa în orice loc rămas accesibil.
