Patriotismul în general e o escrocherie: în vreme de război e țara ta și trebuie să o aperi cu arma în mână; în vreme de pace e țara lor: ai dreptul să votezi și să plătești taxe.
Sunt multe țări care își merită patrioții. Și multe companii. Dar mult mai multe sunt doar cârpe negre la ochi.
La noi e cel mai frumos colectiv. (Imediat)
La noi nu se vorbește pe la colțuri. (Au pus ghivece cu ficuși la toate)
La noi suntem o mare familie. (Dacă luăm în calcul șeful care și-a angajat și nevasta și amanta)
Cea mai sinceră formă de apreciere a unei munci este salariul. Ajunge să ieși puțin din România ca să-ți dai seama că bătaia de joc e generală. Și de ieșit, tot ieșim. Ne cheltuim banii strânși într-un an pe 3 săptămâni de vacanță în normalitate, după care ne întoarcem în lagărul de muncă silnică pe viață.
Culmea e că uneori ne și temem că rămânem fără muncă.
Lucrăm mai mult pentru că ne e teamă. Mai rar pentru că ne e bine.
E nefiresc să ți se plătească orele suplimentare, deși este evident că undeva există un profit din asta.
Managerii sunt lăudați când dau 10 oameni afară pentru că au redus costurile. Dacă îi ducea cu adevărat capul nu reduceau costurile, maximizau profitul prin creștere, iar pe ăia 10 amărâți care nu știu acum din ce să plătească ratele îi folosea la EXTINDEREA business-ului.
Chiar, ați observat că peste tot găsești bănci și farmacii? Suntem o națiune de datornici bolnavi.
Și totul începe de la atitudinea față de job. Înainte să te gândești că marile companii ne fac așa un favor să ne dea de lucru, gândește-te ce ar fi ele fără angajați: niște cavouri supraetajate. Goale. Reci. Neproductive.
Știți deja că sunt mai bătrân decât internetul. Pe vremea mea era o poantă care s-a viralizat prin tragere la xerox. Pe o coală albă se uita urât o pisică neagră. Sub ea era un mesaj de pus la intrarea în birouri:
I work for money
if you want loyalty get a dog!
