În fiecare zi văd cum ne rupem.
Deja se fac și grafice despre cum un tânăr ține în spate trei pensionari.
Pensionari, nu bunici.
Ciudat, dar n-am văzut niciun grafic despre cum ei ne-au ținut în brațe!
Ne-au învățat să trecem strada.
Acum suntem deja pe cealaltă parte. Parcă ne-am născut angajați.
Îmi e teamă că aparțin ultimei generații care-şi respectă părinții.
Vorba lui Păunescu:
"Fii bătrâni ce suntem
cu părinții bătrâni"
Oare chiar suntem ultima generație care înțelege că modernul n-ar fi existat fără umerii trecutului pe care să stea!
Fiecare formulă pe care acum o iei ca punct de start există pentru că a inventat-o cineva. Tu doar ai învățat-o. Ei au făcut-o din nimic.
Treptele pe care ai urcat ieri astăzi ți se par balast.
Mergem pe un asfalt de oameni. Și vom deveni un asfalt pentru copiii nostri.
Un drum de piatra cubica din umeri.
Din cranii.
Din visuri incremenite.
Pe visurile lor stai pentru că au visat pentru omenire.
Ce cuvânt demodat.
Tu visezi doar pentru tine.
Visuri mici.
Și nici pe alea nu le atingi. Și plângi.
Esti nefericit pentru că nu ştii cât de fericit eşti de fapt.
Un câine viu. Urinând pe monumentul unor lei morți.
