Mi-a zambit preventiv...
Mi-a zambit asa cum te sterg asistentele cu spirt inainte sa infiga acul...
Mi-a zambit anestezic
Apoi m-a lovit: In cate feluri poti spune adevarul ?
Am tras din tigarea de care ziceam ca ma las si am raspuns:
In multe, dar, chiar trebuie?
S-a incruntat si a tinut-o pe a ei: Da, trebuie!
Atunci am realizat ca nu stiu care e adevarul...
Eram foarte sigur ca-l stiu in tot timpul cat a trebuit sa-l ascund, iar acum, cand mi se cerea mana de la spate la control, nu mai eram asa sigur ca tineam ceva in pumn...
Dumnezeu, daca ar fi coborat pe pamant si tot nu cred ca ar fi putut sa dea un raspuns clar in locul meu.
Am fost tentat s-o dau pe filozofie. Daca adevarul nu exista, nu e grav ca nu am nimic in pumnul strans la spate...
N-a mers.
Atunci m-am incordat ca o eroare asumata si i-am spus tot ce tineam in spatele coastelor, ca si cum as fi citit de pe niste tatuaje ale sufletului.
Era tot adevarul, dar nu era asa greu de suportat: scos la lumina dupa atata vreme era ca un ocnas care vede soarele dupa 3 ani de detentie...
Cum se intampla adesea... era mai greu de crezut decat orice minciuna.
chiar
de ce m-am mai obosit oare?
Si asa am inceput sa mint din nou.
