Fiecare om e o limbă străină.
Mai ales femeile sunt ca niște fraze care-și tot schimbă sensul…
Până nu înveți să și taci pe limba femeii nu poți spune că o cunoști.
Mai ales bărbații au munți de cucerit în spatele frunții.
Sunt munții lor, eu te-am creat, eu te omor!
Fiecare om e o șaradă care se rezolvă doar când vrea.
Femeile, mai ales… Femeie, tu m-ai ales.
În fiecare cuplu sunt semințele și îndoielile, ca niște insecte care abia așteaptă să moară puțin câte puțin încrederea.
Îndoielile se înmulțesc singure, ca un virus. Sunt ca profețiile care se împlinesc singure.
Semințele însă au nevoie de căldură.
Poți să o oferi?
Bine.
N-o primești?
Poate trebuie să descoperi alt continent, unde dragostea ta se va aclimatiza mai bine.
Pentru că oamenii sunt ca pământul din care vin și în care se vor întoarce: unii sunt roditori, alții sunt deșert. Dar și iubirile sunt ca forțele naturii, unele fac și din deșert minuni.
Iar relațiile? Nu sunt ele ca o poezie în care tu ești rima mea?
Nu sunt ele ca niște cărți în care tu ești paginile cu soț?
Poate că nicio carte nu ar trebui citită doar pe jumătate.
N-ar trebui înțeleasă doar pe jumătate.
Poate vă era scris să fiți împreună, dar s-a pierdut ideea la traducere…
Normal, dacă în loc să încerci o traducere simultană cu inima, ai avut încredere în analfabetul ăla de orgoliu.
