Chiar și ceea ce se cucerește cu inima se păstrează cu capul!




Sigur că e incomod că renunți din start la un plan, dar nimeni nu a spus să renunți “din start”. Când începe un plan? Sigur nu cu prima cărămidă, ci cu prima linie pe care o trage arhitectul. Tu ești arhitectul planurilor tale așa că, dacă te pricepi doar la desen, mai cheamă și pe unul care se pricepe să calculeze. Arhitectura înseamnă, de exemplu, să evaluezi corect o structură, la ce greutate rezistă și cum se va comporta la un cutremur. 
Așa trebuie să tratezi și visul. Ca pe o casă. Să-i gândești baza, să vezi dacă poți să îl susții, “să faci cu bună voie tot ce poți și să suferi fără să te vaiți atunci când trebuie”. 
Oamenii de afaceri fac un “calcul de fezabilitate” înainte să-și pună toți banii pe un proiect. În mediul din care vin, televiziunea, am văzut multe episoade pilot ale unor seriale care nu s-au mai făcut sau au suferit modificări după vizionările de test. Chiar și protagoniștii s-au schimbat dacă nu aveau suficientă putere de atracție. V-aș putea da exemplu un serial care a avut câteva sezoane, deci, de succes, și în care cuplul care ar fi trebuit să fie “supporting” a avut atâta lipici încât accentul s-a mutat către ei și au devenit încet încet protagoniști sau un altul unde doi actori aflați de asemenea în linia a doua au furat lumina în așa hal încât li s-a făcut propriul serial! 
Așa trebuie să fie și visul tău! Adaptabil. 
Ideea că nu trebuie să faci compromisuri ascunde adesea personalități inflexibile, dictatoriale și excesiv de orgolioase. Modificări, nu compromisuri. La noi se spunea “fine tuning”. Ca visul tău să meargă mai departe trebuie să își mai dorească și alții să viseze la fel. Fie că sunt clienți, fie că sunt coechipieri. 

Sunteți de acord? Acum vine partea riscantă: nefericirea multor “millennials” vine din dorința părinților de a avea tot ce n-am avut noi: bicicletă, jocuri pe calculator, ÎNCREDRE. 
E minunat ca un copil să crească înconjurat de încurajări, sprijin, să-l facem să aibă încredere. Dar o încredere realistă, nu tâmpenia asta motivațională în care totul e să vrei! 
Ce te faci când dai în comunitate peste alții care cred exact ca tine? Unul mai “special” decât altul! Ce te faci când descoperi că nu ești atât de “special”? Într-o lume în care toate piesele sunt “hit” înseamnă că niciuna nu este! Egalitatea în perfecțiune! 
Ce gogoașă care se sparge la primul contact cu cineva care îți spune “nu”!

Să luăm definiția de dicționar:
SPECIÁL, -Ă, speciali, -e, adj. Care se deosebește de alte lucruri asemănătoare prin trăsături care îi sunt proprii; care se află numai la un lucru sau la o anumită categorie de lucruri; (adesea adverbial) care este făcut, destinat, rezervat pentru a corespunde unui anumit scop; p. ext. ieșit din comun, deosebit de bun, de valoros; excepțional… – Din fr. spécial, lat.specialis.

Ce facem dacă toți sunt speciali? Au toți în comun faptul că sunt ieșiți din comun?! 
Voințele tuturor sunt ca niște mici biluțe de oțel. Adorabile, că încă sunt mici, dar care mai mult se resping decât lucrează împreună. 
Pe cât de puternice le sunt voințele, pe atât de slabă pregătirea să lupte pentru ceea ce își doresc. Există un rău al binelui? 

Copiii noștri nu mai trebuie să lupte. 
E suficient să ceară. 
Tu așa ai obținut tot ce ai? 
Să nu te miri dacă “ăla mic” nu-ți seamănă! 


În loc să pornească de la o linie de start de la care să urce, copilul secolului XXI, căruia i s-a spus în familie că e un “rege” și care chiar se poartă ca un mic dictator, dă peste comunități întregi de “regi”. Și cade de la înălțimea tronului său imaginar până la nivelul unui “insuficient” la mate. Cade în grupul celor nepopulari. Se întâlnește cu prietenia, dar nu știe să o recunoască pentru că n-a mai întâlnit-o. El are acasă doi sclavi.
Despre sindromul micului dictator am citit în anii 90 și mi s-a părut o prostie.  Eu nu ridicam ochii când mă certa tata. Nu zic că era bine, dar noi nu am înlocuit o eroare cu soluția corectă. Am înlocuit-o cu altă eroare. De la bătaie pentru orice am ajuns la un sistem în care copilul nu mai este de vină pentru nimic. Am trecut dintr-o extremă în alta. Tocmai de dragul lor trebuie să ne revenim. 
Copilul trebuie să învețe responsabilitatea. 
Tot prin anii 90 eram gata să mă bat cu orice susținător al argumentației despre “the human animal”. Acum mă recunosc învins. Este atât de mult animal în om încât e mai bine să știm cine suntem decât să ne iluzionăm! 
Când citeam la Freud că ăștia mici și adorabili sunt orice, numai puri nu, iar educația vine să echilibreze balanța între instincte și intelect ziceam că Freud e depășit. Acum cred că mai avem nevoie de 20 de ani ca să înțelegem tot ce a încercat să ne spună. 
Culmea e că familia este în același timp cel mai cunoscut demotivator cu o linie de delimitare între părinții crescuți în comunism și cei care au prins puțin din el. Primii nu ne-au prea încurajat către aventură, ci către un serviciu stabil. Cei mai tineri le-au spus copiilor lor că pot face orice, dar nu i-au lăsat să facă nimic… singuri. 
“Lumea e mai nesigură acum” mi se spune. Atunci înseamnă că trebuie să-i pregătești mai bine pentru ea sau să fii pregătit să-i protejezi toată viața. 


Acesta este un fragment din noua carte. Comand-o cu autograf până la miezul nopții! 




Back to Top